Inventyvytate*
După 30 de ani de apariție neîntreruptă, Dilema/Dilema veche este mai mult decît o revistă de cultură, mai mult decît o instituție culturală, mai mult decît un reper, este un veritabil tezaur cultural. Cam tot ce a însemnat prezență valoroasă în cultura română post-decembristă a trecut, într-un fel sau altul, prin paginile revistei noastre. Tradiția noastră este atît de bogată și de puternică, încît, parafrazînd o vorbă a lui Edmund Burke, avem sentimentul că revista ca atare este o întîlnire între cei ce au scris-o, cei ce-o scriu și cei ce-o vor scrie. Sîntem, cu alte cuvinte, o lume!
În an aniversar, omagiem această tradiție și o readucem în fața ochilor cititorilor noștri. Sîntem ce sîntem în mică măsură datorită nouă, celor care facem revista astăzi, și în mare măsură datorită celor care au fondat Dilema, conferindu-i o origine culturală atît de nobilă. Pe tot parcursul acestui an, din cînd în cînd, ne vom aminti de cei cărora Dilema/Dilema veche le datorează atît de mult.
Astăzi, onorăm memoria Titei Chiper (1934-2002), de la care mulți dintre noi au învățat enorm, care a fondat mica școală a interviului de la Dilema veche și pe care o pomenim atît de des în redacție încît ne și mirăm că nu mai e aici, cu noi. (Sever Voinescu)
* * *
Inventyvytate*
Bizar, cel care pare să n-aibă deloc încredere în lumea înconjurătoare nu este scepticul, ci achizitivul, lacomul, cel ce adună fără alegere, deţinătorul de cantitate. Turistul japonez, prevăzut cu mulţime de aparate de fotografiat, camere de luat vederi, minuni electronice de înregistrat şi reprodus, îşi roteşte ochii înspăimîntați ca de o pierdere posibilă şi instantanee a tot ceea ce vede, graba lui de a fixa pe kilometri de peliculă realul dimprejur împrăştie tensiune. O lume gata să dispară în cutremur sau în cine ştie ce catastrofă, oricînd posibilă, aproape inevitabilă, trebuie conservată ca mărturie a faptului că a existat; numai cine n-a nimerit într-un grup de vizitatori din care face parte şi un japonez n-a cunoscut acea clipă de amețeală în care zgîrie-norii, Notre Dame-ul, o cursă de automobile sau zăpada capricios stratificată de palele de vînt, într-un parc, par să capete, în faţa obiectivului, acelaşi coeficient comun de inconsistenţă şi zădărnicie. Lumea piere, turistul trebuie s-o aibă amintire. Unde şi cui s-o mai arate, în atari împrejurări, e o întrebare ce nu-l preocupă. Achizitivul este pătruns de egoista convingere că el va scăpa, singur, din catastrofa care îi pîndeşte pe toţi ceilalți. Dublarea continuă a realităţii, viul sufocat de hîrtie ar trebui să provoace nimicnicie; dimpotrivă. Ochiului cotropitor, vigilent şi ubicuu nimic nu trebuie să-i scape din vedere şi pare că noi înşine existăm numai în măsura în care putem deveni dovezi pentru o arheologie a viitorului. De ce, atunci, cea mai potrivită reclamă pentru un aparat de fotografiat n-ar fi: memento mori? (Fie şi numai cu „Kodak, cea mai potrivită alegere”.) Ochiul neantului poate fi imaginat şi ca un obiectiv fotografic etern deschis spre lume. Harnicul kitsch al anilor ’80 de la noi l-a răspîndit, fixîndu-l pe uşile multor locuinţe din blocurile noi, în iureşul unei adevărate mode. Uşă de apartament-tip: tăblie de scîndură lăcuită/paluxată sau vopsită în straturi care sugerează nervurile lemnului, mărginită, adesea, de baghetă în torsadă; uneori, montat pe pragul de sus, cîte un bec de lanternă strecurîndu-şi lumina dintr-un coşulet de plastic cu flori prăfuite; sonerie – care produce la atingere dangǎt de clopote sau ciripeşte în triluri de canar; vizor înconjurat de un inel metalic cu cifre şi gradaţii, imitînd obiectivul unui aparat de fotografiat; numele locatarilor şi numerele apartamentelor, înscrise în semicerc, ca marca firmei producătoare. De ce o fi fost aleasă tocmai această formă de kitsch? De ce nu vizor răsărind din mijlocul unei flori, sau ca un iris, de diferite culori şi căruia să i se aplice pleoapă, gene şi sprînceană, umanizîndu-i căutătura? Ori – în stilul „naiv” – vizor încastrat în cochilie de melc ş.a.m.d.? Inventivitatea prostului gust e veşnic activă. Instrument de control, prin forţa lucrurilor, vizorul travestit în „ochi fotografic perpetuu” naşte un frison de nesiguranţă şi teamă: de ce trebuia să se simtă pîndit şi înregistrat cu dexteritate profesionistă – din faţă şi profil – oricine trecea prin dreptul unei uşi de bloc? E de presupus că, în timpul totalitar, kitsch-ul îşi „aducea şi el contribuția” la sensul general al societății. Ochiul fotografic nu reţinea nimic, dar părea a funcţiona fără odihnă, ţinut treaz şi de propria noastră suspiciune, atît de îndreptăţită de realitatea acelor ani. O formă de agresiune la adresa celorlalți, liber aleasă, în spiritul Epocii, vizorul-obiectiv de pe uşi a rămas în zestrea apartamentelor, probă de „frumos” gospodăresc şi martor de etapă.
După revoluţie am intrat în etapa marmorei. Orice alte materiale de construcție par epuizate, oricum lipsite de trăinicie, pentru o civilizaţie a străzii care, deocamdată, nu şi-a stabilit decît extremele: dughene și monumente. Optica partizană a lui „ori/ori” nu e de întîlnit numai în politică sau în soluţia economică. Un vizitator al Istanbulului mi-a spus că „modelul bazar” ni s-a impus, firesc, înaintea celor mult discutate – japonez, suedez, sud-coreean; şi acolo, între prăvălii înjghebate pe maidane, între tarabe pasagere, apare construcția de marmură/travertin (?), lucind în soare ca oul de struț. La noi nu s-au ridicat prea multe edificii în ultimii ani, dar ici şi colo, marmura/travertinul (?) năzuiește să ofere chip somptuos provizoratului cu frigărui şi pizza, întăreşte trepte la intrarea în „buticuri” şi îngrădeşte cu stîlpişori dolofani porţiuni întregi de trotuar, răscruci de străzi ori, în cimitire, spaţii întinse cît un teren de tenis, înghesuind vechi monumente. La Piaţa Aviatorilor, un hotel de cîteva etaje, placat cu dale lustruite, încearcă să-şi impună fastul, între vile vechi şi cochete, cu linie sobră, organic integrate cadrului. În privelişte, el pare mai repede înrudit, datorită aerului general pe care marmura post-revoluţionară îl împrumută noilor construcţii, cu marile realizări ale cofetarilor din anii ’50. Cine poate uita vitrinele de la Nestor şi Capşa în care, înainte de 1 Mai sau 7 Noiembrie, se expuneau gigantice torturi cu subiect politic: lupta popoarelor pentru pace, căderea sistemului colonial sau înfrăţirea între rase? Pe globuri pămînteşti de pandișpan, mici negri de ciocolată îşi dădeau mîna cu asiatici din ananas şi „albi” de bezea sub semnul tutelar al secerii şi ciocanului închipuite din vişine glasate. Aceste adevărate culmi ale artei în frişcă ar fi trebuit să aparţină butaforiei, căci altfel cui i-ar fi dat inima ghes să ceară spre consumare două porţii din „lupta pentru pace”? Partizanatul politic al kitsch-ului – o posibilă temă de studiu.
Marmura zilelor noastre pare mai degrabă obţinută din aşchii şi slujeşte la cîrpituri. Dacă foştii conducători ar fi avut statui gigantice încă din viaţă şi după dorinţă, sfărîmarea lor ar fi umplut țara de cioburi recondiționabile, bune de trepte şi balustrade de sprijin. Dar n-a fost aşa. După revoluţie cea mai mare cantitate de marmură a fost adusă la Cimitirul Eroilor Tineri: de acolo să fi sărit atîtea aşchii?... Sîntem martorii unui rapid proces de revalorificare a „materialelor”. Prin coruperea sensurilor, marmura, potrivită noţiunii de etern şi majestuos, dă faţadă nimicurilor/buticurilor.
Obsesia marmurei la victoriosul post-revoluţionar mi-e teamă că ţine mai degrabă de lene şi cacealma decît de grandoare; cine şi-ar lua răgazul să contemple Piaţa Amzei, de pildă, centrul centrului, ar vedea că terasele cu brîu răcoros şi neted de piatră albă se deschid spre peisaje cu gunoaie şi băltoace fetide. La intrare, stau de pază doi dulăi bălţaţi, de porţelan, în mărime naturală, pe care îi miros prudent potăile străzii. Frumosul astfel adăugat urcă preţul cafelei la concurenţă cu TVA-ul. Marmură sau mătură – aceasta ar fi întrebarea. Dar spiritul întreprinzător contemporan nu şi-o pune. Nemărturisit, parcă fiecare butic ar vrea să rivalizeze, în ce priveşte concepţia despre frumos, arbitrar şi rapace. Normalitatea sperată de la clasa de mijloc întîrzie să apară, ca şi clasa însăşi. Unul din semnele ei ar fi, poate, reintrarea în circuitul materialelor de construcţie a pietrei, varului, tencuielii robuste, a lemnului durabil, elemente de echilibru în peisajul cotropit de marmura post-decembristă. Justa măsură e a diversităţii şi nuanţei. Nu fără legătură cu asaltul somptuosului precar, mi se pare că se înregistrează şi o masivă invazie de y. Nimic de domeniul SF: observaţia e prilejuită de citirea firmelor bucureştene, străbătînd strada cu pasul sau înregistrîndu-le din goana autobuzului. Vizitatorul străin, necunoscător de limbi romanice, ar putea decide că limba română are grupuri de litere inevitabile – sch, sh, tz, zz, ph, Il, oo, e, dominante fiind k, w, x, y, acesta din urmă mai cu deosebire. Persecutarea literei i pare să fi unit, deopotrivă, Academia şi privatizaţii. La sugestia primei au fost disponibilizate grupuri numeroase de î, cărora li s-a cerut să-şi scoată căciula pînă cel mai tîrziu la 1 mai, din motive de apartenenţă (ortografică) susceptibilă de interpretări. În ce priveşte absorbţia şi recalificarea şomerilor s-au legat multe speranţe de sectorul particular. Ghinion, însă, nici privatizaţii n-au ce face cu litera i, necum să mai primească şi pe fostul î. SRL, Lylly, Myra, Yousovf şi Schmutzy nu se scriu cu i. Evitarea numelui autohton n-aş crede că are de-a face, neapărat, cu drumul spre Europa. Temerar şi temător, întreprinzătorul român este un om nou, cîteodată în ambele sensuri ale cuvîntului, pentru care ieşirea la lumina numelui propriu ar stîrni comentarii şi bănuieli. Nesiguranța numelui poate fi, deopotrivă, a persoanei sau a sursei de capital ori a actelor de gestiune. Improvizaţia, succesul rapid, dar capricios, care poate propulsa omul în limuzina Toyota sau să-l prăbuşească în şaua motoretei Yamaha, de nu mai rău, trecerea de la o afacere la alta, uneori pentru încurcarea urmelor, nu îngăduie, deocamdată, o carte de vizită fermă. Mai avem a aştepta pînă ce alți Matache, Dragomir, Capşa, Fialkowski, Nestor, Zamfirescu – persoane cu simţul valorii proprii şi al onorabilităţii meseriei alese – să-şi ridice pe firmă numele, prefăcîndu-l în renume. Asumarea lui este, la urma urmei, un semn de echilibru, temeinicie şi credinţă în soarta onestă. În vremuri de tranziție, Sandy şi Mÿtzÿ nu „merg” la asemenea riscuri, cu toate că sînt harnici, cocheţi şi iubitori de frumuseţe – „beauty (cum ar veni, engl., n.n.) shop”. Atentă la transformările cotidianului, nu văd prea curînd o rezolvare precisă a derutei literelor; poate un compromis. Un fel de alfabet de tranziţie, cum a mai fost, în zorii modernizării, chiar dacă nu omologat oficial. Preiau sugestia privind la o Dacie break bleumarin, oprită la stop pe Magheru; are tăbliţă de înmatriculatre nouă, cu litere. La volan, unul din răsfăţaţii spectacolelor de cabaret, D.S., zis Tigaie, care şi-a abreviat numele, TYG, pentru că aşa e în „show-business”. Avem, deci, viitor.
Sîntem inventyvy!
------------------
* ortografie de tranziţie
(apărut în Dilema, anul I, nr. 36, 17-23 septembrie 1993)
