Influența genului asupra percepției umane

În articolul din numărul trecut am detaliat problema genului gramatical care, așa cum am văzut, nu este o categorie omogenă în limbile Terrei. De legătura acestuia cu realitatea se ocupă, în prezent, printre mulți alții, Lera Boroditsky, specialistă în psihologie cognitivă din spațiul academic american (pe care am menționat-o în textul imediat anterior, cel despre terminologia în orientarea spațială). Ea propune o legătură directă între categoriile din limbă și felul în care percepem realitatea. Una dintre aceste categorii este chiar genul, iar ca vorbitori ai unei limbi în care el e bine reprezentat (avem în română și feminin, și masculin, și neutru), sîntem cu toții curioși să vedem despre ce este vorba.

Așadar, știm că existența genului ne obligă să facem un acord gramatical corespunzător între un substantiv și determinanții săi – vom spune, de exemplu, un copac frumos, un rinichi normal, un pepene roșu și o cafea simplă, o cărare lungă, o gutuie galbenă. (Am evitat intenționat să suprapun numele de ființe – care au sex – cu numele de obiecte – care sînt inanimate, deci inapte de a primi automat calități feminine sau masculine). Boroditsky opinează că genul „are adînci efecte subconștiente asupra felului în care vedem lumea”. Dînd ca exemple cuvinte din limba rusă – scaun (masculin), pat (feminin) –, ea susține că vorbitorii din această cultură concep scaunele și paturile ca avînd trăsături masculine, respectiv feminine. Într-unul dintre experimentele făcute cu subiecți germani și spanioli, acestora li s-a cerut să descrie diverse obiecte care, în cele două limbi, au genuri opuse. Adjectivele pe care le-au folosit au diferit într-un mod prezis de genul gramatical: cheia (masculină în germană, feminină în spaniolă) a fost descrisă de germani ca fiind tare, zimțată, metalică, folositoare, pe cînd spaniolii au spus că e aurie, complicată, mică, drăguță, strălucitoare. Podul, feminin în germană, a fost calificat ca frumos, elegant, fragil, pașnic, îngust, iar în spaniolă, unde e masculin, a fost caracterizat ca mare, periculos, lung, puternic, solid. Testarea, spune Boroditsky, a avut loc în engleză, limbă fără gen gramatical.

Nu e nevoie de experimente sofisticate de laborator ca să vezi efectele limbii: într-o galerie de artă se poate observa că moartea, păcatul, victoria, timpul – entități abstracte – sînt adesea personificate: li se dă formă umană, de bărbat sau de femeie. Autoarea ne spune că, în 85% din cazuri, pictorul decide forma în funcție de genul gramatical din limba sa maternă: germanii vor picta moartea cel mai probabil ca bărbat, iar rușii ca femeie. Ea concluzionează că, datorită faptului că genul se aplică tuturor substantivelor, se modifică felul în care vorbitorii își reprezintă orice entitate la care se referă un substantiv. Mai mult, vorbitorilor de limbi fără gen (cum e engleza contemporană) care învață o limbă străină cu gen (română, franceză, spaniolă, germană etc.) li se modifică felul în care își reprezintă mental obiectele.

Felul în care ne reprezentăm entitățile depinde, mai degrabă, cred eu, de cultura în care te naști, și nu de limba în sine pe care o vorbești. Bineînțeles că legătura dintre limbă și gîndire este reală: impactul gîndirii asupra limbii este evident și demonstrabil în mod obiectiv, însă nu și reciproca. Să susții că genul substantivelor din limba ta te face să vezi lucrurile altfel înseamnă să echivalezi limba cu gîndirea, ceea ce este o eroare. Am văzut, în articolul din numărul precedent al Dilemei vechi, că, la transformarea limbii latine în limbile romanice din prezent, numai limba noastră a perpetuat genul neutru (vestigii din el mai existînd doar în italiană, după cum mă asigură un coleg italienist). Acest lucru nu a însemnat că substantivele au continuat să aibă și aceleași genuri ca în limba-mamă (de exemplu, în latină, cuvîntul quercus, „stejar”, era feminin, iar exercitus, „armată”, masculin), ci doar că, în română, au supraviețuit tot trei genuri. Neutrul a înglobat substantive de celelalte două tipuri în funcție de terminație, de sunete, deci din motive pur lingvistice, și nu ca urmare a vreunei obscure manifestări la unison a gîndirii colective.

Problema se tranșează simplu dacă ne uităm ce facem în prezent cu cuvintele care ajung în limba noastră prin împrumut din alte culturi: ce gen le atribuim și după ce criterii? Coca-Cola e feminină. De ce? Nu pentru că, de fapt, am gîndi „o sticlă de”, de vreme ce spunem „un Pepsi” (dar și „o Pepsi-Cola”!) și nici deoarece am raționa că, asociată fiind cu hrănirea (mă rog...), trebuie să fie feminină:  hamburgerul e masculin. Sunetul final /a/ ne dictează, mai degrabă, alegerea. De multe ori nici nu știm ce gen să dăm împrumuturilor pentru că forma lor ne permite orice: de exemplu, anglicismul (folosit în limbajul științific) item are la plural itemi, iteme, itemuri. Nu sîntem siguri nici de cuvinte mai vechi și arhicunoscute: un titirez – doi titirezi sau două titirezuri? Dicționarele le consemnează pe toate. În plus, genul în limba noastră e un instrument gramatical de diferențiere între sensuri: un cap, dar doi capi (conducători) și două capete (anatomice).

Pe de altă parte, ne putem uita la fenomenul invers, la dispariția categoriei gramaticale a genului dintr-o limbă. În engleza veche existau tot trei genuri, masculin, feminin și neutru, dar, după cucerirea normandă din 1066, limba a început să sufere transformări adînci la toate nivelurile, astfel că, pînă la sfîrșitul epocii medievale, genul a dispărut. Nu numai el, ci majoritatea formelor flexionare – de exemplu, un verb avea, pe atunci, la fel ca în limba română, forme speciale pentru fiecare persoană, în funcție de număr, de timp, de caz..., o mulțime de terminații gramaticale care trebuiau memorate. Cea mai plauzibilă explicație a acestui fenomen e una care ține de pronunție: prin mutarea accentului cu o silabă mai la stînga în cadrul cuvîntului, terminațiile au devenit tot mai irelevante fonetic, deci, ultimativ, irelevante gramatical, în același timp apărînd mijloace noi de redare a informațiilor transmise de acestea. Deci, dacă apariția genului are rațiuni lingvistice, dacă atribuirea genului are rațiuni lingvistice, în fine – dacă dispariția genului are rațiuni lingvistice, nu ar trebui să îl legăm de gîndire și reprezentare a realității.

În ceea ce privește cealaltă chestiune, a modificării reprezentării mentale a entităților din lume la vorbitorul care începe să învețe o limbă străină: invocarea unor „adînci efecte subconștiente” pe care „cele mai mici capricii ale limbii” le are asupra minții noastre (formulări ale aceleiași autoare) este pur senzaționalistă – tendință tot mai prezentă într-o parte a cercetării americane de orice tip, din pricina competiției agresive. Spre deosebire de americani, care în mod tradițional nu se înghesuie să învețe limbi străine, cei mai mulți dintre noi știm măcar o limbă străină – am făcut toți, în școală, dacă nu latina, măcar franceza sau germana. Foarte mulți români sînt bilingvi, trilingvi sau chiar poligloți. Știm, așadar, din experiență proprie, că, în limbile care au gen, fiecare substantiv trebuie învățat împreună cu articolul potrivit, ca să știm apoi genul și să putem face acordul cu ceea ce urmează, adică diverse operațiuni care țin de gramatică, și aceasta pentru că genul gramatical, spre deosebire de cel natural (sexul), e arbitrar, trebuie memorat.

Chestiunea aceasta nu vine, însă, din neant, și nici nu poate fi ușor expediată. Ea poartă un nume – relativism lingvistic sau determinism lingvistic (depinde cît de adîncă se consideră a fi influența limbii asupra gîndirii) –, s-a manifestat cu un modest succes în lingvistica americană a anilor ’40 (sub denumirea de Ipoteza Sapir-Whorf) și provine din filozofia germană. Ideea de bază e că, după ce te naști, prin învățarea limbii materne asimilezi și o anumită perspectivă asupra lumii (Weltanschauung), de care nu ești conștient. Subiectul este absolut fascinant, necesită o discuție mai detaliată (pe care promit să o avem în articolele viitoare), atît asupra originilor sale istorice, cît și asupra consecințelor din prezent: activismul lingvistic, mișcare euro-americană tot mai amplă care urmărește combaterea sexismului din societate prin desființarea genului binar din sistemele gramaticale, pe de o parte, și chestiunea omniprezentă a propagandei de toate tipurile, pe de altă parte. Un pic de răbdare, însă: articolul viitor va aduce o altă exemplificare a determinismului lingvistic – vom vedea cum „cele mai simple aspecte de percepție temporală pot fi afectate de limbă” (subl. mea). Nu vă întrebați cui aparține formularea, pentru că știți deja. Dar poate nu știați că, dacă aveți tendința de a cheltui prea mult, ați putea da vina pe unul dintre modurile verbale din limba maternă! Așadar, pe curînd.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Jean-François de Troy - „An Allegory of Time Unveiling Truth” (wikimedia commons)