Imaginează-ți ce se întîmplă! – studiul lui Fabian Bernhardt despre răzbunare ca punct orb al modernității
Oricînd se vorbește de răzbunare, mă gîndesc la cazurile de răzbunare divină adunate la mijlocul secolului al XVIII-lea de marele naturalist suedez Carl von Linné. Numele pe care l-a dat acestei „colecții de răzbunări”, a cărei traducere germană a fost editată de Lars Gustafsson și de mine, este Nemesis Divina.
Linné notează aproape două sute de exemple de răzbunare divină pe fișe separate, pe care le-a păstrat în coperta unei cărți de rugăciune. Ele nu erau destinate publicării; Linné voia să-l convingă pe fiului său, cu ajutorul lor, de atotputernicia lui Dumnezeu și să-l îndrume pe calea unei vieți virtuoase. Fișele au fost descoperite abia cu o sută de ani mai tîrziu, în moștenirea lui Linné, și au fost publicate pentru prima oară abia peste încă secol.
Pentru Linné, răzbunarea divină e inconturnabilă: „Imaginează-ți ce se întîmplă dacă Dumnezeu ia lucrurile la bani mărunți!”. Răzbunarea sau pedeapsa se petrec întotdeauna după același tipar, pedepsele reproduc întocmai circumstanțele crimei. Un exemplu: „Contele Cronhielm întîlnește pe un lac înghețat un țăran, care intră cu sania lui de lucru în sania sa. Contele îl lovește pe țăran în cap și acesta moare. Contele scapă, lăsînd să se înțeleagă că țăranul s-a lovit cu capul de sania lui în timp ce dormea. După cîțiva ani, contele pornește peste lacul înghețat pe același drum. Dar cu o noapte înainte, în gheață se formase o fisură. Și contele cade în lac, exact în locul în care l-a ucis pe țăran. Servitorul și calul reușesc să iasă afară cu ușurință. Servitorul încearcă din răsputeri să-l salveze pe conte, dar nu reușește. Contele strigă: văd aici răzbunarea lui Dumnezeu! – și se îneacă”.
Nemesis înseamnă răzbunare și răsplată, ea urmărește menținerea unui echilibru al dreptății, care reinstaurează ordinea lumii. Din exemplele de răzbunare divină culese de Linné răzbate o adîncă neîncredere în capacitatea societății de a respecta o ordine juridică efectivă. Nemesis Divina este, din această perspectivă, nu numai premodernă, dar pre-arhaică. Omul nu trebuie să apară ca agent al răzbunării: el se bizuie pe faptul că Dumnezeu se ocupă de echilibru și de dreptate: „Dacă se întîmplă cutare lucru, răzbunarea lui Dumnezeu se va petrece negreșit”. Abia în societățile arhaice omul devine și subiect al răzbunării. Modernitatea pretinde că a înlocuit răzbunarea cu justiția. „Ubi societas, ibi ius” („Acolo unde există societate există și justiție“). Vastul studiu al lui Fabian Bernhardt Răzbunare. Despre un punct orb al modernității pornește de la acest considerent: „Odată cu statul de drept modern, răzbunarea va fi prevăzută cu un indice negativ care nu mai permite nici o excepție și nici o diferențiere. Răzbunarea este ceea ce nu trebuie să aibă loc, deoarece pune în discuție și riscă să submineze monopolul de stat asupra exercitării violenței și pedepsei. Discursul de legitimare al modernității include delegitimarea răzbunării”. Potrivit lui Bernhardt, modernitatea refuză să vadă „răzbunarea sălbatică și arbitrară”. Ea maschează faptul că răzbunarea joacă un rol incognito și în societățile moderne, și ratează semnificația și funcția răzbunării în societățile tradiționale, unde ea capătă un caracter cu formă juridică.
Fabian Bernhardt (născut în 1981) este cercetător științific în domeniul special de cercetare „Affective Societies”, la Freie Universität Berlin. Cartea sa, la care a lucrat timp de zece ani, e alcătuită din trei mari părți: prima parte, „Analitica răzbunării”, care se ocupă cu definirea conceptului, pune un puternic accent pe etimologie; a doua parte, „Teoria culturii răzbunării”, descrie, făcînd apel la etnologie, „justiția răzbunătoare” din societățile tradiționale; în a treia parte, „Răzbunarea – poetica afectelor”, Bernhardt identifică „rezervațiile” culturale ale modernității în care răzbunarea încă își mai găsește locul.
Unul din punctele forte ale cărții lui Bernhardt constă în alăturarea surprinzătoare a unor exemple situate la mare distanță spațio-temporală unele de altele. Autorul îi pune bunăoară față în față pe „Ahile și Marianne”, compară furor-ul „probabil, al celui mai mînios personaj din istoria apuseană a eroilor” cu fapta îndelung premeditată a lui Marianne Bachmeier, care răzbună, în martie 1981, uciderea fiicei sale, împușcîndu-l pe făptaș în sala de judecată a tribunalului din Lübeck: „la un pol agonia, etosul centrat în jurul conceptului de onoare al vechilor greci…, la celălalt pol, morala axată pe o reducere maximă a violenței a modernității burgheze tîrzii”. Perspective surprinzătoare asupra fenomenologiei răzbunării ne oferă și opozițiile „A acționa și a suporta”, „Durere și nedreptate”, precum și „Termodinamica mîniei” inspirată din Mînie și timp a lui Peter Sloterdijk, care distinge între stările fluidă, solidă și gazoasă ale furiei.
Pistolul lui Marianne Bachmeier
Cea de-a doua parte, „Teoria culturii răzbunării: răzbunare și dar”, are o poziție centrală în cartea lui Bernhardt – ca întindere, dar și ca angajament intelectual al autorului. Bernhardt – care se plînge pe bună dreptate de distanța, spre deosebire de Franța, dintre etnologie și filozofia germană – se bizuie aici, în cea mai mare parte, pe autori francezi, cartea Eseu despre dar a lui Marcel Mauss avînd un rol esențial. În societățile „de tip genealogic”, caracterizate prin lipsa unei instanțe centrale de tip statal, „logica răzbunării se află în strînsă legătură cu relația schimbului de daruri”. Darului ceremonial îi corespunde răzbunarea ceremonială, ea însăși asimilabilă ca tranzacție, ca „schimb reciproc”. Faptul că răzbunarea, pedeapsa și răsplata sînt determinate de „ideea compensației” ne trimite la reprezentarea lui Nemesis. După cum reiese și din limbajul colocvial, răzbunarea își asumă „limbajul tranzacțiilor comerciale”: în economia răzbunării „se plătește cu aceeași monedă”, „se reglează conturi”. Discuția de detaliu din literatură despre schimbul de daruri ne permite să discernem între „justiția de arbitraj” a societăților politice și „justiția răzbunătoare” a societăților genealogice, unde cea din urmă e „o formă a justiției și nu opusul ei”. Contrar reprezentărilor uzuale despre rolul răzbunării sălbatice și necontrolabile în societățile tradiționale, rolul acesteia e de a evita escaladările și o spirală a violenței.
În a treia parte a cărții, „Răzbunarea – poetica afectelor”, Bernhardt arată rolul pe care îl are răzbunarea în domeniul imaginației culturale: „Afectele care ne împing spre o descărcare prin acte de răzbunare violente nu-i sînt cîtuși de puțin străine subiectivității moderne. Ele rămîn o parte a înzestrării noastre psihice”. Dată fiind această observație, e surprinzător că Bernhardt, care dovedește o impresionantă cunoaștere în detaliu a literaturii de specialitate, omite un autor: pe Norbert Elias. Relația dintre controlul afectelor, prelungirea lanțurilor de interdependență și apariția unei instanțe centrale politice, pe care Elias o descrie în lucrarea sa clasică Despre procesul civilizației, ar fi putut livra un valoros fir roșu fenomenologiei răzbunării lui Bernhardt – prin opoziție critică sau prin consimțire.
Din afectele răzbunării, care nu au dispărut defel în modernitate, fac parte, nu în ultimul rînd, fanteziile de răzbunare. Bernhardt ilustrează modul în care „realizarea unei fantezii de răzbunare rămîne blocată la jumătate de drum” prin două scandaluri din lumea literară germană: romanul lui Martin Walser Moartea unui critic (2002), care îl viza în modul cel mai direct pe Marcel Reich-Ranicki, și policier-ul Furtuna (2012) al lui Thomas Steinfeld, care relata cu vădită satisfacție asasinarea unui personaj fictiv Frank Schirrmacher, cu care Steinfeld a avut un diferend la FAZ, în urma căruia s-a mutat la Süddeutsche Zeitung. Steinfeld a încercat să se ascundă sub un pseudonim – și a fost deconspirat în Die Welt de Richard Kämmerlings, printr-un articol intitulat „Răzbunare – teribila moarte a unui mare jurnalist”. Actul de răzbunare publicistică face parte din inventarul modernității culturale.
Din remarcabila și pătrunzătoarea carte a lui Fabian Bernhardt mi-au lipsit trei persoane: în afară de Norbert Elias, mai sînt Stan Laurel și Oliver Hardy. Fanteziile de răzbunare, cărora Bernhardt le acordă pe bună dreptate un rol central în imaginația culturală a modernității, nu sînt trăite nicăieri cu mai mult umor decît în filmele „Stan și Bran”. Ele contrazic cu vîrf și îndesat pasajul biblic din Matei 5:39. Dacă cineva era lovit peste obrazul drept, adversarul primea înapoi o lovitură peste obrazul stîng și era, în plus, tras de urechi. Astfel, luau naștere scene de răzbunare reciprocă și inepuizabilă, numite în istoria apuseană a ideilor „Nemesis humana” și în filmografia hollywoodiană „tit-for-tat” (ochi pentru ochi). Fiecare act de răzbunare presupunea o cumpănire atentă și era calculat cu precizie. În cartea sa despre răzbunare, Fabian Bernhardt îi va reaminti adesea cititorul instruit în materie de Nemesis Divina de Carl von Linné. Bernhardt evocă patru reprezentări ale mîniei: Ahile, Odiseu, Contele de Monte Cristo și Batman. Cînd Odiseu se întoarce în sfîrșit, după îndelungi rătăciri, în Ithaca, răzbunarea sa față de pretendentul care a curtat-o în lipsa lui pe soția sa Penelope va fi necruțătoare: „Întoarcerea acasă a eroului se încheie cu o pedeapsă de o cruzime ieșită din comun, chiar și în context homeric”. La fel ca Odiseu, Carl von Linné a trebuit și el să-și părăsească patria. A petrecut patru ani în Olanda pentru a obține titlul de doctor în medicină și pentru a-și perfecționa cunoștințele de botanică. Logodnica sa a trebuit să rămînă în Suedia, și „prietenul cel mai intim” al lui Linné, cel care l-a ajutat să obțină titlul de doctor, a ținut să aibă grijă de ea. Prietenul „a încercat să o convingă pe logodnica mea că nu mă voi mai întoarce niciodată în țară. A curtat-o asiduu și era cît pe ce să o cîștige, dacă un alt prieten nu i-ar fi dat în vileag trădarea. De atunci, a plătit scump pentru reaua sa purtare, avînd parte de multe nenoroace”. Spre deosebire de Odiseu, odată întors acasă, Linné nu a trebuit să se răzbune. Responsabilă cu pedeapsa era Nemesis Divina.
Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.
traducere de Matei PLEŞU
