Iluzia superiorității
După ce, în centrul Capitalei, un bărbat a fost mușcat de un șobolan, primarul Bucureștiului, Nicușor Dan, a găsit de cuviință să declare că „nu există o creștere a numărului de rozătoare semnificativă față de anii precedenți”, iar despre cazul respectiv că este unul „izolat”.
După ce, la Jocurile Olimpice, Ana-Maria Popescu a cîștigat medalia de argint, ministrul Sportului, Eduard Novac, a găsit de cuviință să declare: „După părerea mea, şi dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu cinci milioane de lei mai mare, Ana-Maria nu putea să cîştige ieri, sau nu cîștiga medalia de aur”. (Apoi, cu zîmbetul pe buze, s-a dus s-o întîmpine la aeroport, cu flori, la revenirea în țară. Abia după ce sportiva medaliată a refuzat să dea mîna cu el, ministrul i-a cerut scuze, pe Facebook.)
După accidentul feroviar care a lăsat, ore întregi, călătorii unui tren în cîmp, fără nici un fel de asistență, vicepremierul Dan Barna, iritat de întrebările jurnaliștilor privitoare la demisia directorului CFR, a găsit de cuviință să-i repeadă cu un „Nu ajută pe nimeni o isterie falsă”. După care a adăugat: „Să nu mai dăm informații greșite. Am siguranța că au fost mai mulți copaci pe acea cale ferată. Nelucrînd la calea ferată, pe partea tehnică, nu avem unde să ajungem. În realitate e foarte frumos să se spună să trimitem un autocar. Dacă ești pe cîmp, la 2 noaptea, nu poți să trimiți autocare cu elicopterul”.
M-am gîndit săptămîna trecută la cele trei declarații făcute în trei contexte diferite, de trei oameni care aparțin, teoretic, noului suflu de pe scena politică a României. Și am simțit, în acest nou suflu, izul vechi, de care cei mai sus menționați se presupune că vor să se delimiteze. Acel iz de țîfnă arogantă, tonul de superioritate blazată al atitudinii care indică o lez-maiestate.
Bineînțeles, vorbind despre aroganță, putem vorbi despre diferitele ei fațete. Căci există aroganța omului profesionist, a omului atît de bun în domeniul său, care își cunoaște atît de bine puterile, încît nu se lasă intimidat de o serie de neaveniți care ar încerca să-l dezechilibreze. Există, de asemenea, aroganța de mahala – acea zeflemea ieftină și de prost gust, care în mintea unora trece drept „ironie” sau, mai grav, „spirit fin”. Și mai există aroganța prin care se încearcă ascunderea unei greșeli, a unei incapacități, a unei neputințe.
În plan psihologic, Nelson Cowan, profesor de psihologie la Universitatea din Missouri, care a analizat acum cîțiva ani acest gen de comportament, a construit imaginea unui soi de piramidă a aroganței. Pe prima treaptă se situează aroganța individuală. „Cel mai întîlnit tip de aroganță. O persoană care are o opinie exagerată asupra propriilor abilități sau realizări. Enervantă, dar inofensivă” căci, după cum susține Cowan, acest gen de aroganță este întîlnită frecvent, la colegii de birou sau chiar la o primă întîlnire cu cineva care vrea să ne impresioneze, epatînd.
Pe a doua treaptă, Cowan situează aroganța comparativă. „Această persoană are un sentiment exagerat al propriilor abilități sau realizări, pe care le pune mereu în comparație cu alții. De exemplu, dacă joacă tenis, persoana care dezvoltă o aroganță comparativă va vrea să te convingă, la modul teoretic, că e în stare să o bată într-un meci, fără probleme, chiar pe Venus Williams.”
În vîrful piramidei lui Cowan stă aroganța antagonică. „Este, probabil, cel mai grav tip de aroganță, căci vorbim despre tipul de persoană care se bucură de denigrarea altora pe baza unei presupuneri de superioritate. Persoana arogantă antagonic arată sau simte o opoziție activă sau ostilitate față de cineva sau ceva, sugerînd chiar o formă de agresiune asupra respectivului.”
Cowan afirmă, de altfel, că gradele de aroganță nu afectează doar relațiile personale, de la firul ierbii, ci, pe măsură ce urcă treptele piramidei, acestea pot trece de la micro la macro – făcînd referire la sfera politică.
Într-un plan filosofic, „aroganța este echivalentul orgoliului într-o lume secularizată” – în opinia lui Michaël Foessel, profesor de filosofie la École Polytechnique. Autor al mai multor cărți despre problemele morale ale lumii moderne, el a declarat, într-un interviu pentru L’Obs, că aroganța a devenit azi mai degrabă un soi de „pasiune socială”.
„Lumea creștină e structurată în jurul transcendentalității, iar orgoliul e considerat a fi un păcat, căci permite afirmarea autosuficienței umane în raport cu Dumnezeu. Dar ce se întîmplă cînd ideea de transcendentalitate se disipează? Ipoteza mea e că orgoliul de ieri s-a transformat în aroganța de azi. Iar noi nu-l mai sfidăm pe Dumnezeu, ci pe acela de lîngă noi.”
Chiar dacă aroganța nu este o atitudine a omului recent, Foessel o descrie ca fiind o patologie nouă și generalizată pentru omul care ajunge la putere. „În acest sens, aroganța este mai degrabă un viciu burghez decît unul aristocratic: este viciul celui care, în numele succesului său social, crede că alții nu înseamnă nimic. Arogantul nu spune doar că nu îi datorează nimănui nimic, ci mai și justifică această atitudine printr-un soi de logică a meritocrației (idee atît de dragă celor bogați și celor care au puterea): el este acolo unde este fiindcă are mai multe merite decît alții. Nu este o întîmplare că eu sînt aici, iar voi acolo, spune arogantul. Arogantul nu tace niciodată, nu ascultă, se află într-o nebunească justificare a superiorității sale.”
Există, de altfel, și un studiu sociologic condus de James Reason, profesor emerit la Universitatea din Manchester, Anglia. În încercarea de a înțelege ce anume provoacă accidentele rutiere, Reason a chestionat 520 de șoferi, cerîndu-le să estimeze de cîte ori au comis infracțiuni și care a fost cauza: nu și-au verificat atent poziția în oglinda retrovizoare? au intrat pe o bandă greșită cînd se apropiau de o intersecție? au semnalizat sau nu cînd au schimbat benzile? Paralel cu întrebările, Reason le-a cerut să-și autoestimeze capacitățile de șofer în comparație cu ale altora. Dintre cei 520 de șoferi, doar cinci au considerat că sînt mai slabi decît media – mai puțin de 1%. Ceilalți, chiar și șoferii cu adevărat abisali care făceau în mod constant erori, se considerau a fi cel puțin la fel de buni ca majoritatea sau se credeau mult mai buni. „A fost, în esență, o amăgire în masă care i-a făcut complet orbi față de propriile eșecuri.” Consecințele acestei „orbiri” sînt provocate, în mare parte, de tendințele unei societăți obsedate de succes, care nu permite greșeli și care condamnă crunt orice derapaj. Însă aceste derapaje există, chiar dacă sînt cosmetizate, putînd fi de la grave la fatale – căci aroganța unui șofer care se crede mai bun decît este în realitate poate fi și aroganța unui medic, sau a unui judecător, sau a unui lider politic.
Această percepție eronată pe care oamenii o au asupra propriilor capacități a fost catalogată în 1991 de către cercetătorii Nico W. Van Yperen și Bram P. Buunk drept „Iluzia superiorității” care, în domeniul psihologiei sociale, denumește acea „condiție a prejudecății cognitive în care o persoană își supraestimează propriile calități și abilități, în raport cu aceleași calități și abilități ale altor oameni”.
Într-o lucrare apărută cîțiva ani mai tîrziu, Unskilled and unaware of it: How difficulties in recognizing one’s own incompetence lead to inflated self-assessments, doi cercetători în domeniul psihologiei, Justin Kruger și David Dunning, afirmă despre persoanele care își supraestimează abilitățile în diferite domenii că suportă o dublă povară: „Nu doar că ajung la concluzii eronate și fac alegeri nefericite, dar incompetența în care se complac îi împiedică să-și recunoască propriile incapacități”.
Un cerc vicios (cunoscut drept efectul Dunning-Kruger), care în realitate poate să-ți confere doar pentru un timp credibilitate printre cei care te susțin și care cad pradă acestei iluzii de superioritate. Totuși, iluzia este precum un parfum – chiar dacă ingredientele sînt extrem de puternice, iar combinația dintre note creează un lanț care pare indestructibil, în timp mireasma de perfecțiune dispare, lăsînd să iasă la iveală autenticul miros corporal.
