Idealuri
După 30 de ani de apariție neîntreruptă, Dilema / Dilema veche este mai mult decît o revistă de cultură, mai mult decît o instituție culturală, mai mult decît un reper, este un veritabil tezaur cultural. Cam tot ce a însemnat prezență valoroasă în cultura română post-decembristă a trecut, într-un fel sau altul, prin paginile revistei noastre. Tradiția noastră este atît de bogată și de puternică încît, parafrazînd o vorbă a lui Edmund Burke, avem sentimentul că revista ca atare este o întîlnire între cei ce au scris-o, cei ce-o scriu și cei ce-o vor scrie. Sîntem, cu alte cuvinte, o lume!
În an aniversar, omagiem această tradiție și o readucem în fața ochilor cititorilor noștri. Sîntem ce sîntem în mică măsură datorită nouă, celor care facem revista astăzi, și în mare măsură datorită celor care au fondat Dilema, conferindu-i o origine culturală atît de nobilă. Pe tot parcursul acestui an, din cînd în cînd, ne vom aminti de cei cărora Dilema / Dilema veche le datorează atît de mult.
În timpul lucrului efectiv la edițiile revistei noastre, dintre cei duși, numele care revine cel mai des este Magdalena Boiangiu (1939-2009). Lena. „Lena zicea că…”, „Lena nu te lăsa niciodată să…”, „Cum a zis Lena odată…”. Influența ei asupra tipicului după care se face săptămînă de săptămînă Dilema veche este enormă. Uneori, cred că ea a inventat tot tipicul. Gospodărea fiecare ediție a revistei, era tot timpul în redacție și adora să-i învețe gazetărie pe cei mai tineri. Structura rubrici, știa să „pună-n pagină” și avea un instinct aparte al organizării textelor în revistă. Scria mult și foarte competent, uneori despre teatru, alteori despre politică externă, cele două mari pasiuni ale ei. Avem încă, în cuier, pălăria ei de pai, pe care o purta vara. A uitat-o în redacție. Acum spunem că ne-a dăruit-o, ca semn de neuitare. (Sever Voinescu)
***
Peripețiile preşedintelui Clinton comparate cu afacerea Watergate, care a dus la demisia lui Nixon, exprimă mutaţia intervenită în viața publică americană: lupta politică, aşa sordidă cum era, a fost înlocuită cu aventurile galante. Atunci depuneau mărturie consilieri cu maxilare împietrite şi priviri arogante. Acum a început epoca secretarelor stagiare care susţin că preşedintele le-a făcut propuneri, a trecut la fapte şi le-a învăţat sau le-a cerut să mintă. Clinton nu este primul preşedinte muieratic al Statelor Unite; J.F. Kennedy a lăsat o agendă destul de bogată, dar ea a devenit cunoscută de-abia după moartea lui. Neschimbate au rămas încăpăţînarea anchetatorilor şi îndemînarea agenților secreți de a furniza la momentul potrivit documentele compromiţătoare.
Kennedy avusese o anume idee despre rolul Statelor Unite în lume şi despre raporturile dintre feluritele minorități care alcătuiesc majoritatea poporului american. Oricît de sumare ar fi datele oficiale ale anchetei, este evident că asasinatul a fost comanditat de grupuri sau de un grup care, gîndind altfel, se simţeau periclitați de acţiunile preşedintelui democrat. Probabil că a fost o mare urgență, din moment ce s-a apelat pentru înlăturarea lui la un mijloc atît de radical.
Republicanul Richard Nixon a fost şi el perceput ca un preşedinte prea puternic, angajînd excesiv interesele SUA în lume. Una din alternativele politicii externe căreia trebuie să-i facă faţă orice preşedinte american este convingerea că reprezintă cea mai mare putere mondială şi îndemnurile la extrema prudență în folosirea fortei pe teritorii îndepărtate de Washington.
Cînd au intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, americanilor li s-a spus că vor lupta împotriva diavolului: nazismul. După ce l-au învins, au aflat că în acest război fuseseră aliați cu alt diavol: comunismul. O confuzie care nici azi nu e integral clarificată. Eşecul masivei intervenţii din Vietnam a impus proceduri deosebit de complicate pentru acceptarea unor decizii care-i trimit pe „băieţi” să moară salvînd democrația prin toate cotloanele lumii.
În ultimele zile ale preşedinţiei Nixon, cînd acesta era complet paralizat de dezvăluirile afacerii Watergate, şi după demisia sa, Congresul a modificat echilibrul puterilor, restrîngînd prerogativele externe ale executivului. Ronald Reagan a mai putut fi un „mare” preşedinte pentru că avea un adversar mare – comunismul – şi pentru că a ştiut să folosească arma ameninţării, evitînd acţiunea.
Oricum, Clinton trebuia să-şi găsească un alt teren de excelenţă şi micile lui victorii ar fi putut corespunde aspirațiilor de azi ale electoratului său. Un studiu de durată elaborat de Consiliul American al Educației, în care au fost interogați 350.000 de studenți din 665 de colegii şi universități, arată că, dacă în 1966 aproximativ 80% din studenții anului I considerau esențială pentru ei formularea unei concepţii despre viaţă, astăzi un procent asemănător se raliază opiniei că scopul învăţăturii este asigurarea bunăstării financiare personale. Prin biografia sa, dar şi prin toate dosarele care îl au ca acuzat sau martor, Clinton oglindeşte exact această evoluţie. Sondajele dovedeau că alegătorii au înțelegere pentru aventurile erotice şi financiare ale unui băiat sărac care a vrut să fie preşedinte. Opiniile au basculat brusc cînd s-a pus problema credibilităţii. E un concept de bază al economiei de piaţă, al statului de drept şi al democraţiei: nu se poate cumpăra şi vinde, nu se pot încheia contracte comerciale şi tratate internaționale, nu se pot lua decizii în politica externă alături şi sub conducerea unui om care minte sub jurămînt.
I s-a reproşat adeseori lui Clinton că este inconsistent, că doreşte să fie pe placul tuturor. Dacă nu va reuşi o explicație convingătoare, şeful celui mai puternic stat din lume va trebui să demisioneze, obligat de indiscreţia unor secretare stagiare. Nici Paula Jones, nici Monica Lewinski nu par a fi idealurile care să merite acest sacrificiu.
(apărut în Dilema, anul VI, nr. 261, 30 ian. – 5 febr. 1998)
Înalta școală a fraudei
Paginile economice ale presei înregistrează adevărate cutremure prin dezvăluirile marilor fraude din lumea marilor afaceri. E ca şi cum în presa tabloidă s-ar scrie că a fost descoperit un complot care a dus la asasinarea lui Lady Di sau că Nicole Kidman s-a împăcat cu Tom Cruise. În 2001, în SUA, scandalul Enron a determinat adoptarea unor noi reglementări pentru îmbunătăţirea standardelor manageriale, iar una dintre cele mai mari şi mai celebre firme de expertiză şi control a dispărut de pe piață, cu reputaţia distrusă de cîţiva angajați necinstiţi. În timp ce se perindau în faţa camerelor de televiziune directorii în cătuşe, comentatorii serioşi considerau că ameninţarea priveşte întreg sistemul capitalist (The Economist, 17 ianuarie 2004).
În Germania, şase foşti directori ai firmei Mannesmann sînt judecaţi sub acuzaţia de abuz de încredere: cinci dintre ei au primit aproximativ 60 de milioane de euro ca să nu se opună preluării firmei de către un consorţiu britanic.
Scandalul italian declanşat de falimentul firmei Parmalat confirmă existenţa bolii în centrul sistemului, pentru că multe elemente se aseamănă: managementul corupt, un consiliu de administrație unde mulți figurează pentru că sînt rude cu proprietarii, oricînd gata să se lase mințiți sau să mintă, folosirea unor filiale offshore, paradisuri fiscale unde cu ajutorul marilor bănci cinstite se fac scamatorii cu sume de bani imense, expertiza obligatorie din exteriorul firmei prestată de persoane corupte. Cînd scandalul a început lipseau 4 miliarde de dolari, apoi au devenit 8, acum cifra a ajuns la 14 miliarde şi specialiştii firmei PricewaterhouseCoopers chemaţi să numere morţii cred că, în martie, cînd se va da publicităţii raportul final, s-ar putea să fie şi mai mare.
Frauda durează de mult şi a fost posibilă pentru că s-au raportat cifre false susţinute de documente false, directori executivi ,,fantomă” au raportat vînzări inexistente. Nu e vorba de procedee sofisticate folosite de nişte genii, ci de artificii uşor de înlăturat dacă ar fi existat dorinţa, folosite de nişte oameni nu extraordinar de inteligenți, ci extraordinar de lacomi. Ar fi putut fi descoperiţi mult mai repede, dacă s-ar fi efectuat corect şi la timp controalele şi dacă în organismele de control ar fi fost oameni cinstiți. Se spune că şi Guvernul italian ar fi ştiut că nu e totul în regulă, dar ar fi trecut cu vederea cifrele false de dragul păstrării locurilor de muncă. O generozitate generos răsplătită.
Desenele cu rotocoale şi săgeţi înfăţişează schematic traseul minciunii şi reiese că, de fapt, inculpaţii de astăzi, oamenii de seamă din înalta societate de ieri, s-au folosit de convingerea comună conform căreia la acest nivel de respectabilitate nimeni nu se poate coborî pînă la ignominia unui furt. A contribuit la durata şi dimensiunea fraudelor climatul social în care reuşita materială e apreciată, chiar dacă e dobîndită prin mijloace imorale, succesul e valorizat, chiar dacă încurajează hoţia şi înşelătoria.
Iniţiativa fraudei aparţine mai întotdeauna unui om convins că îşi va găsi complici printre persoanele care predică valorile familiale şi moralitatea în relaţiile sexuale. A devenit mai rentabil să furi decît să fii cinstit şi această realitate – cu ghinioniştii ei – minează viaţa sănătoasă a sistemului. Ziarul Financial Times pledează pentru desfiinţarea acelor cursuri din înaltele şcoli economice unde viitorii manageri sînt învăţaţi ,,cum să-şi exercite autoritatea, cum să stimuleze concurenţa încorporînd ipoteze extrem de pesimiste asupra oamenilor şi instituțiilor”, care au consolidat, dacă nu au creat, comportamentul patologic al gestionarilor. Autorii fraudelor au succes pentru că mizează pe lăcomia colegilor lor, pe spiritul de subordonare al subalternilor, pe complicitatea funcţionarilor statului oricînd coruptibili (oricît de mare ar fi salariul lor, e neînsemnat faţă de ceea ce pot oferi autorii unor ilegalități de miliarde de dolari). Morala încrederii, comportamentul cinstit rămîn valabile pentru fraieri. O dată la patru ani fraierii îşi exercită dreptul la vot şi tocmai pentru că sînt fraieri, înlăturîndu-i pe corupţii de azi, ar putea vota pentru corupţii de mîine.
(apărut în Dilema veche, anul I, nr. 3, 30 ian. – 5 febr. 2004)
