La mijlocul secolului al V-lea î.e.n., aflat în Egipt, istoricul Herodot aude și consemnează următoarea poveste spusă de preoții unui templu din Memphis: înainte de Psammeticus, egiptenii credeau că ei sînt cea mai veche seminție de pe pămînt, însă acest faraon a vrut să afle cu exactitate răspunsul pentru că unii opinau că frigienii ar putea fi mai vechi. Întrucît exista credința că, dacă un copil nu este învățat nici un cuvînt după naștere, într-o zi el va începe să vorbească în limba umană originară, regele a dat doi nou-născuți în grija unui păstor, poruncindu-i să îi țină izolați de orice glas omenesc și să observe ce spun. După o vreme, păstorul l-a înștiințat pe faraon că micii „cobai” rostesc repetat „becos”. Încredințîndu-se personal, Psammeticus investighează în ce limbă are sens acest cuvînt și găsește că e echivalentul pentru pîine în frigiană. Avînd în vedere acest lucru, egiptenii încep să îi considere pe frigieni cel mai vechi neam din cîte există, iar graiul lor ca limbă a începuturilor omului.

Legat de limbă s-au pus mereu întrebări fundamentale care, de-a lungul timpului, au cunoscut variații în funcție de spiritul epocilor. Pînă la Charles Darwin, ipoteza unui Creator a fost exprimată cel mai des, iar reflecțiile asupra limbii au vizat mult timp legătura numelui cu lucrul pe care îl denumește. Ideea că, la început, a existat o singură limbă diversificată ulterior într-o multitudine e vehiculată în toate marile culturi ale lumii. În epoca raționalismului se formulează ipoteza conform căreia, în ciuda diferențelor lor evidente, limbile globului se bazează pe o „gramatică universală” – structuri gramaticale comune, consecință a categoriilor rațiunii, care sînt aceleași pentru toți oamenii. Biologia evoluționistă lansează singura teorie diferită de creaționism și, astfel, alimentează puternic discuțiile lingviștilor despre originile limbii, deși subiectul fusese exclus din dezbateri, în 1867, de Academia Franceză de Știință, pe motiv că nimic din ceea ce se cunoștea pînă la acea dată nu putea răspunde științific la această întrebare. În zilele noastre, asistăm la discuții reînnoite mai ales în Statele Unite, răspunsurile fiind căutate la convergența unor arii de investigație foarte diverse: lingvistică, antropologie, biologie, neuroștiințe, informatică.

În Descendența omului și selecția sexuală, Charles Darwin compară anatomia diverselor specii și conchide că omul este, din punct de vedere anatomic, fiziologic și comportamental, un tip de primată. În paranteză fie spus, este foarte interesant de urmărit finețea observațiilor asemănărilor dintre om și maimuță, începînd cu planul structural și încheind cu cel al facultăților mentale: biologul englez indică niște puncte comune în care, după părerea lui, înrudirea structurală „este arătată în mod vădit”: țesuturile și sîngele sînt asemănătoare prin faptul că facem toți aceleași boli – turbare, variolă, sifilis, holeră, herpes, apoplexie, cataractă etc.; maimuțele fac febră în perioada dentiției, ca și copiii; sîntem toți expuși la paraziți interni și externi și supuși acelorași „legi misterioase” care fac ca „gestația, maturația și durata diverselor boli să urmeze perioadele lunare”; medicamentele au același efect asupra maimuțelor ca și asupra omului. În plus, „multe specii de maimuțe au un gust pronunțat pentru ceai, cafea și băuturi alcoolice; ele fumează de asemenea cu plăcere, după cum am văzut personal. Brehm afirmă că indigenii din nord-estul Africii capturează mandrilii sălbatici expunînd vase cu bere tare, care îi îmbată. El a văzut [...] mandrilii foarte indispuși și deprimați; își țineau cu amîndouă mîinile capul, care îi durea și aveau o expresie vrednică de toată mila: cînd li s-a oferit bere sau vin, s-au îndepărtat dezgustați, însă au savurat zeama de lămîie. După ce s-a îmbătat cu coniac, o maimuță americană [...] nu s-a mai atins de el și astfel s-a dovedit mai înțeleaptă decît mulți oameni”. Darwin se pronunță și asupra limbii omului care s-ar fi dezvoltat din abilităţile comunicative emoţionale mai primitive ale maimuţelor mari, fiind selectată gradual de către natură.

Neodarwinismul prezentului a rafinat teoria, dar ipoteza de bază rămîne. Biologii evoluționiști cred că limba omului este atît de diferită de toate celelalte sisteme de comunicare întîlnite în lumea animală deoarece, pe scara evoluţiei, aparatul fonator uman a suferit modificări importante. Lingviștii evoluționiști vin cu propriile scenarii privind modul în care pre-limba ar fi devenit proto-limbă, dar fără a face referire, desigur, la vreo schimbare necesară în alcătuirea biologică a creierului hominizilor. Acum cîteva decenii, lingvistul american Charles Hockett şi antropologul Robert Ascher au opinat că limba, care e un sistem deschis (cu ajutorul ei putem formula o infinitate de mesaje), a apărut din sistemul de comunicare al primatelor, care, ca orice alt sistem din lumea animală, e unul închis (numărul de mesaje care pot fi transmise e finit). Cei doi cred că, la un moment dat, un hominid a trebuit să emită două vocalizări în acelaşi timp, de exemplu hrană! şi pericol!, astfel încît acestea două s-au combinat într-unul singur. Şi asta deoarece „foarte probabil, astfel de vocalizări combinate apar la animalele moderne, deşi un astfel de fenomen nu a fost observat pînă în prezent”. Astfel, zece vocalizări s-au combinat între ele şi s-au făcut o sută. Fiecare vocalizare combinată are acum două părţi, iar fiecare parte, la rîndul ei, se regăseşte combinată în alte vocalizări.

În ultimele trei decenii, dezbaterea a devenit foarte nuanţată. Lingviştii americani discută dacă selecţia naturală poate explica apariţia tuturor aspectelor limbii sau doar a gramaticii; dacă limba a apărut brusc sau treptat; dacă un nou modul, special dedicat limbii, a apărut în creier sau un modul preexistent a fost folosit pentru funcţia nouă a vorbirii. Anul 2000 îi găseşte pe experții de peste Ocean împărţiţi în două tabere: cea grupată în jurul lui Steven Pinker (psiholingvist) şi Paul Bloom (psiholog), numită a „selecţioniştilor”, care cred că limba a apărut prin selecţie naturală, şi cea grupată în jurul lui Noam Chomsky şi Stephen Jay Gould (paleontolog şi biolog), numită a „non-selecţioniştilor”, care cred explicația e prea simplistă. Pinker, supranumit scientific superstar în Statele Unite, avansează ideea mutantului gramatical. El imaginează un scenariu în care o maimuţă antropoidă suferă, din întîmplare, o mutaţie genetică şi dezvoltă o sintaxă oarecare, o proto-limbă. Afirmaţiile sale pot fi acum decodate de restul comunităţii doar cu efort mental, situaţie care creează presiune, obligînd la dezvoltarea, în ceilalţi, a sistemelor corespunzătoare unei decodări automate. Selecţia naturală îi favorizează pe acei ascultători care îi înţeleg mai bine pe vorbitori. Astfel, în curînd, abilităţile lingvistice escaladează într-o adevărată „cursă a înarmării lingvistice”, ca să folosesc cuvintele autorului. Toate acestea deoarece a fi mai inteligent decît competiţia creează presiune asupra cunoaşterii, iar „evoluţia produce adeseori abilităţi spectaculoase cînd adversarii se încleştează în cursa înarmării”. Apariția limbii trebuie să fi fost treptată și lentă; orice hominid care vorbea cît de cît a avut un avantaj de adaptare faţă de ceilalţi: primul mutant gramatical a putut supravieţui mai bine şi produce mai mulţi moştenitori, pentru că un orator talentat e capabil de manipulare şi negociere, atrăgînd mai multe femei decît colegii lui (mai) tăcuţi. Un argument în acest sens e adus din antropologie, unde s-a observat că, în societăţile umane, şefii de trib erau vorbitori pricepuţi şi aveau mai multe soţii.

Pe de altă parte, lingvistul american de origine britanică Derek Bickerton susţine că apariţia limbii a fost un proces brusc, catastrofal: după ce, puţin cîte puţin, în strămoşii noştri cu blană s-au dezvoltat structuri cerebrale care au permis operaţiuni mentale mai complexe, într-o zi, accidental, s-a făcut şi ultima conexiune şi a apărut proto-limba, o variantă fără sintaxă. Un al doilea stadiu ar fi avut loc cînd o singură mutaţie într-o singură persoană (Eva din Africa) a făcut să apară în creier sintaxa, a redimensionat mărimea şi forma creierului acesteia şi i-a modificat tractul vocal pentru a putea articula coerent. Se speculează că acest tip de comunicare timpurie poate să fi fost mai ales gesturală și vocală (deoarece primatele din ziua de azi le au pe amîndouă), însă ar trebui identificate sistemele fizice și neurologice cruciale pentru dezvoltarea limbii care puteau fi folosite cu alte scopuri – sau și cu alte scopuri – deoarece este foarte problematic să presupui că primul rudiment de limbă a apărut din nimic. Philip Lieberman, neurolingvist şi antropolog, în prezent la Brown University, e de părere că numai anatomia tractului vocal şi ariile cerebrale adaptate iniţial pentru controlul motor s-au modificat în timp, nefiind necesar un „modul al gramaticii”: de vreme ce selecţia naturală implică paşi mărunţi care intensifică treptat funcţia unui organ deja existent, apariţia unui modul nou ar fi, logic, imposibilă. Pinker îl contrazice, argumentînd că nu e neapărat necesar ca un modul să existe dinainte, deoarece micile îmbunătăţiri pot construi încet unul din altceva. El compară procesul cu apariţia ochiului: se crede că acesta a apărut într-un organism lipsit de ochi, care avea pe piele o zonă sensibilă la lumină. Zona s-a adîncit, devenind o gaură în care a crescut o sferă cu o altă gaură în ea în care a crescut o retină, şi aşa mai departe, fiecare pas permiţînd posesorului să detecteze evenimentele un pic mai bine. Tot aşa ar fi apărut şi proto-limba, probabil, prin „restructurarea circuitelor cerebrale ale unei primate, care nu aveau iniţial nici un rol în comunicare, şi prin adăugarea altora noi”.

Tabăra din jurul celui mai influent lingvist din lume susține altceva: Noam Chomsky e de părere că e simplu să atribui limba selecţiei naturale, deoarece prin aceasta se exprimă doar credinţa că în spatele procesului s-ar afla fenomene naturale: „De îndată ce începi să te gîndeşti serios la adevăratul caracter al sistemelor biologice pe măsură ce se dezvoltă în individul care se maturizează – iar limba e doar un sistem biologic –, îţi dai seama că aceste sisteme sînt extrem de structurate şi că se dezvoltă pe baza existenţei a foarte puţine condiţii externe [...]. În consecinţă, trebuie că ele sînt predeterminate într-o foarte mare măsură. În opinia mea (un pic cam eretică), selecţia naturală în sine nu aduce nici pe departe cîtă structură ar trebui ca să explice ceea ce se întîmplă în evoluţie”. Chomsky nu respinge evoluția, cum s-ar putea crede. În schimb, invocă legi fizice de natură necunoscută: „Ştim foarte puţine despre ce se întîmplă atunci cînd 10¹⁰ neuroni sînt îngrămădiţi în ceva de mărimea unei mingi de baschet, asupra căreia acţionează, pe deasupra, condiţiile impuse de maniera specifică în care acest sistem s-a dezvoltat în timp”.

În anul 2002, revista Science, un jurnal ştiinţific foarte apreciat şi cunoscut pentru orientarea sa materialistă, evoluţionistă, publică un studiu programatic despre evoluţia limbii, semnat de Noam Chomsky, Marc Hauser (biolog) şi Tecumseh Fitch (psiholog), studiu care uimeşte prin limbajul hiperspecializat. Vechea distincție terminologică chomskyană dintre structura de suprafață a limbii și structura de adîncime a fost abandonată, pentru că nu a fost înțeleasă cum trebuie (lumea interpretînd-o ca diferență dintre un mesaj și sensul lui real, ascuns). Acum găsim redenumite prin E-limbă manifestările exterioare ale acesteia (enunțurile), respectiv, prin I-limbă, universaliile ei interne (o configurare neurală minimală a formei şi sensului reductibile la un set optim de procese). Nu contează, susţin autorii, cum a ajuns limba să comunice şi să reprezinte idei, ci cum poate fi delimitat nucleul central computaţional al I-limbii. Sintaxa reprezintă motorul care conduce operațiunile sintactice și e denumită „facultatea limbii în sens restrîns” (FLR). Acest sistem computaţional plus celelalte trăsături biologice ale limbii (comune şi speciilor non-animale) alcătuiesc „facultatea limbii în sens larg” (FLL). Prin aceste trăsături biologice, autorii înţeleg „alte două sisteme interne organismului, pe care le numim senzorial-motor şi conceptual-intenţional”. Primul furnizează caracteristicile fonologice (sunetele), iar cel de-al doilea atribuie sensul. În consecinţă, „presupunem [...] că o componentă-cheie a FLR este un sistem computaţional (sintaxa restrînsă) care generează reprezentări interne şi le configurează în interfaţa senzorial-motorie cu ajutorul sistemului fonologic, şi în interfaţa conceptual-intenţională cu ajutorul sistemului semantic (formal)”. Capacitatea de a genera un număr infinit de mesaje pornind de la un număr finit de cuvinte, cu ajutorul recursivităţii, constituie procesul sintactic esenţial care stă la baza FLR. Spre deosebire de FLL, care e analoagă comunicării animale şi care e derivată din aceasta ca o adaptare specific umană pentru vorbire, FLR nu ar fi o adaptare, ci „ceva recent apărut, şi numai la om”. Această capacitate reprezintă deosebirea fundamentală dintre limba umană şi orice altă formă de comunicare din regnul animal, și doar ea trebuie investigată de lingviști, biologi, psihologi și antropologi, printr-un program comparatist comun.

Că limba ne-a fost dată de o ființă superioară sau e creația propriului creier – iată două ipoteze opuse (o a treia nu a fost formulată pînă în prezent, iar în Vest prima e considerată „disperată”); ele au, totuși, în comun, ideea unui design inteligent. În ciuda acumulării de uriașe cantități de informație, nu avem decît scenarii nedemonstrabile, care descriu cum s-ar fi putut petrece lucrurile. Pe măsură ce ne adîncim și vedem tot mai departe în interiorul celulei și al spațiului cosmic, misterul legat de originile limbii nu face decît să sporească, iar întrebările să se înmulțească.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Steven Pinker (wikimedia commons)