Geografia austerității interioare sau Estetica puținului
Anorexia nervosa a fost descrisă prima oară clinic acum mai bine de o sută de ani de Sir William Gull. Însă, încă în 1689, Richard Morton scria despre „consumul nervos” evocînd imaginea decrepită a unui „schelet acoperit de piele”. Deși moartea prin înfometare stîrnește groază tuturor, acest gen de moarte voluntară determinată stîrnește, în plus, curiozitatea.
Sentimentul profund de lipsă și inadecvare, de vid interior, de a nu fi asimilat de cei din jur, poate să capete în un ele cazuri, stricto sensu, forma lipsei asimilării hranei. Anorexia este reprezentarea unui om care pare că-și pierde locul în lume împuținîndu-se pe zi ce trece, arătînd vădit cum își pierde credința în ocuparea propriului spațiu. Există și un aspect exhibiționist legat de anorexie, deși mulți nu ar recunoaște inițial. Poate fi și un mod de a atrage atenția produs de nesiguranța că ar conta pentru cineva, fiind un mod paradoxal de a fi văzut prin intermediul puținului, o atragere a atenției prin minimalism. Devenind un arhitect al propriei aparențe, anorexicul exprimă cu tact reducerea de sine la elemente minime, evidențiind astfel spațiile goale lăsate în jur, expresie a simplității, controlului și ordinii. Lipsa nu mai devine astfel o dovadă de neputință, ci e mascată într-o iluzie a puterii prin controlul greutății masei corporale, deci al spațiului pe care îl ocupă în lume. Persoana devine, în fantezie, deținătoarea unei puteri depline, liberă de orice dependență, profesînd o măiestrie a austerității, a retenției și a curățeniei ascetice. Anorexicii au tendința de a se complia pe ce se spune despre ei și nu par să știe niciodată ce își doresc cu adevărat. Unii chiar se tem că nu au o minte proprie sau dreptul de a-și trăi propria viață și că au trăit mereu conform așteptărilor celorlalți. Ei trăiesc sub presiunea sentimentului că nu fac suficient, că nu sînt suficient. În forul interior, persoana cu anorexie trăiește ca într-un sat puritan, unde toată lumea judecă pe toată lumea, iar cel care greșește este condamnat la rușine eternă, ca în Litera stacojie a lui Nathaniel Hawthorne. Severitatea tribunalului interior este ceva caracteristic anorexicilor, explicabilă prin nevoia de confirmare a propriei existențe negate ori prin experiența de a fi fost un copil „de înlocuire” ori o marionetă în mîinile unor păpușari care i-au negat subiectivitatea și individualitatea. Astfel, se poate dezvolta o intoleranța la propriul corp, care devine un teritoriu contestat, cu reverberații identitare. Conflictul este unul cu propriul spațiu de existență în lume care pare a fi prea mare pentru a reliefa geografia austerității interioare. Anorexicul devine vizibil și confirmat în propria dramă a inexistenței, a golului. Corpul este trăit ca o închisoare cu care persoana se luptă, de care încearcă să scape și fără de care, totodată, nu poate exista.
Poeta Louise Glück, suferind de anorexie, s-a înfometat pînă aproape să moară pe cînd avea 16 ani. Ea a petrecut șapte ani în psihoterapie psihanalitică pentru a reuși să depășească dificultatea în exprimarea de sine, pentru a dezvolta instrumente de organizare de sine și de exprimare a propriilor nevoi, pentru a face față vicisitudinilor vieții. A decis să studieze poezia și a dezvoltat o formă estetică proprie în expresia lirică, prin ocuparea a cît mai puțin spațiu. În 2020 a cîștigat premiul Nobel pentru literatură. Louise Glück a pus anorexia în poezie folosind limbajul ca expresie a corpului, ca o translatare în cuvinte a experienței interioare. Simptomul este un mod de a comunica propria dramă, iar găsirea unor maniere mai înalte de adaptare la viață, care să ajute la simbolizarea propriei suferințe, este ceea ce ajută la reabilitarea psihică. Simbolizarea suferinței ei psihice prin intermediul anorexiei era inertă, sterilă și prea abstractă. Doar în poezie putea să fie transmisă și explorată consistența adevărurilor ei. Louise Glück descrie astfel estetica poeziei ei, care irumpe din gîndirea anorexică: „Sînt atrasă de elipsă, de negrăit, de sugestie, de elocvent, de tăcerea deliberată. Negrăitul, pentru mine, exercită o mare putere: deseori mi-aș dori ca un poem întreg să fie formulat într-o astfel de categorie. Este un analog al nevăzutului...”.
Dorința anorexicului de a dobîndi un corp scheletic se oglindește în estetică, indiferent că este sub forma poeziei, a arhitecturii și designului, a muzicii sau a artei plastice. Prin spațiile goale lăsate, prin mister, fantezia, emoția și proiecția privitorului sînt stimulate. Arta, în general, stimulează reflecția, emoția și creează prilej de contact cu sine. În mitologia greacă întîlnim în reprezentarea zeului Apollo puterea poeziei și a vindecării. Sigmund Freud a susținut că poezia este centrală în funcționarea inconștientului, iar mintea, înainte de a dezvolta limbajul, reprezintă lumea în metafore și simboluri. Dezvoltarea unui concept de sine valid, a capacității de autoreglare, a propriilor resurse de gîndire, judecată și simțire nu sînt lucruri ușor de făcut într-o astfel de situație. Deseori este nevoie de un celălalt cu autoritate, de un fel de radiolog care atestă existența corpului și a minții separate de ceilalți. Recunoașterea adecvată a rolului corpului în propria identitate poate fi o cale de a armoniza mintea cu forma fizică.
Anorexia ar putea fi metafora timpurilor noastre, în care capacitatea de reflecție se împuținează din ce în ce mai mult, iar barierele individuale devin din ce în ce mai fragilizate. Deși morbidă în reprezentare și, de multe ori, chiar aducătoare de moarte, anorexia nu este dezvoltată cu acest scop. Anorexia este expresia vădită a unui interior aproape inexistent atunci cînd doar trupul este vizibil. Este un mod prin care, cu minime resurse, cineva poate formula o identitate separată.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
