Furia rutieră
Cazul de acum cîteva săptămîni din București, cel în care un motociclist a provocat moartea unui tînăr care mergea pe trotineta electrică, lovindu-l și proiectîndu-l sub roțile unei mașini, este, fără îndoială, șocant. Nu este, însă, singular – potrivit unui raport al Poliției Române (transmis Ziare.com), la nivel național, în doar trei luni, din ianuarie pînă în martie, s-au înregistrat 774 de accidente grave de circulație, cauzele principale fiind viteza neadaptată la condițiile de drum, traversarea neregulamentară, abateri ale bicicliștilor și neacordarea priorității pentru pietoni. În plus, potrivit Eurostat, țara noastră ocupă primul loc în Uniunea Europeană în topul accidentelor rutiere mortale. Vina pentru acest palmares negru este un cumul de factori – infrastructura, amenzi mici și pedepse blînde care încurajează și întrețin încălcarea regulilor, dar și o anumită cultură care s-a impus în timp pe șoselele din România – așa-numita „furie rutieră”.
Bineînțeles, nu vorbim despre un fenomen nou, chiar dacă expresia e relativ recentă – sintagma „road rage” apărînd, se pare, pentru prima oară în Statele Unite, într-un articol din ziarul St. Petersburg Times, care a relatat, pe data de 2 aprilie 1988, o altercație în trafic care s-a terminat cu împușcături: „O izbucnire de furie rutieră a băgat un om în închisoare. Acesta este acuzat că a împușcat o femeie care i-ar fi tăiat calea pe autostradă”.
În Marea Britanie, expresia a intrat în Oxford Dictionary în 1997, dar se pare că a fost folosită, pentru prima oară, tot în presă, în 1994, într-un articol din Sunday Times, care relata o dispută rutieră între un lider al evreilor ortodocși din Marea Britanie și un călugăr budist: „Atacul i-a adus lui David Schreiber, un cunoscut lider al Sinagogii Unite, o amendă și o condamnare pentru agresiune și comportament violent. De asemenea, l-a plasat în numărul tot mai mare de britanici prinși de «furia rutieră», o problemă despre care poliția, organizațiile auto și psihologii spun că străbate întreaga țară”.
Care este, totuși, resortul care transformă niște nervi la volan într-un fenomen social?
În timpul unei conferințe pe tema siguranței în trafic și a condusului agresiv, conferință care a avut loc în Washington, în 1997, dr. Leon James, profesor de psihologie a traficului la Universitatea din Hawaii, Honolulu, a făcut o radiografie amplă a întregului proces.
„Furia rutieră este ca un ciclu, care începe cu o explozie de invective și acuzații, tăcute sau cu voce tare, atingînd rapid un vîrf, care durează cîteva secunde, după care se diminuează, înlocuit fiind de un sentiment temporar de ușurare: presiunea reprimată a frustrării sau a fricii se eliberează în invective. Totuși, ce se întîmplă mai apoi, dacă presiunea inițială nu dispare, depinde de anumite condiții. În unele evenimente minore, dar enervante, schimburile conflictuale se sting după cîteva momente, cînd simptomele fiziologice ale furiei se disipează, retrăgîndu-se în subconștient, adormite, dar gata să se trezească la următoarea ocazie, poate chiar peste un minut mai tîrziu. Ciclul furiei poate fi reaprins doar văzînd cealaltă mașină sau poate dispărea dacă șoferul-țintă evită contactul vizual, răspunsurile verbale și alte forme de provocare. Dar, dacă cei doi șoferi își amplifică și realimentează reciproc emoțiile combative, furia lor verbală se poate transforma și poate escalada în confruntări care trec de invective. Cu cît ciclul de ostilitate se întoarce, cu atît devine mai intens, iar indivizii sînt mai puțin dispuși să dea înapoi. Acest lucru este cauzat și de faptul că intensitatea furiei rutiere este determinată de raționalizări și justificări, iar cu cît antagoniștii merg mai multe «runde», cu atît vor găsi mai multe motive pentru continuarea și escaladarea disputei. Înțelegerea furiei rutiere necesită abilitatea de a analiza un incident de furie rutieră și de a vedea etapele sale naturale de dezvoltare sau escaladare. Fiecare pas permite șoferilor un punct de alegere: să continue conflictul sau să se retragă din el.”
Care este însă punctul zero al acestei escaladări și de ce unii șoferi aleg să se retragă din conflict, iar alții să se afunde mai abitir în spirala sa? Este vorba despre o structură mentală personală care s-ar manifesta la fel în orice alt conflict, chiar și în afara vehiculului pe care îl conduc, sau, mai degrabă, are legătură chiar cu șofatul?
Dr. Leon James susține că, după ani de cercetare, a înțeles care este mecanismul emoțional pe care îl implică condusul unei mașini – cheia acestuia fiind noțiunea de control al spațiului personal. Pentru că, susține psihologul, mașina nu este doar un obiect de confort sau o paradă a status-ului financiar. Este și un obiect cultural, și o extindere psihologică asociată cu dinamica mentală și emoțională internă a șoferului, devine parte a ego-ului său.
„Mașinile sînt o extensie a sinelui, sînt obiecte încărcate de ego care pot fi folosite atît pozitiv, cît și negativ pentru a ne face vizibili pe un drum. Automobilul ne oferă un mijloc de a exercita controlul direct asupra mediului nostru. Cînd intrăm în mașină, aceasta devine un instrument pentru activarea sentimentului de control. Căci automobilele sînt puternice și ne ascultă. Răspund instantaneu și plăcut la orice poruncă le dăm, oferindu-ne acel sentiment de bunăstare care vine odată cu obținerea controlului asupra întregului mediu înconjurător.”
Cu alte cuvinte, cu cît sentimentul de a nu avea controlul asupra vieții tale este mai accentuat, cu atît șoferii sînt mai dispuși către agresivitate în trafic?
„Mulți șoferi au comentat că furia rutieră care îi prinde uneori este legată și de un sentiment general de pierdere a controlului în viața lor. Bineînțeles, este uman și natural să căutăm un sentiment de control în viața noastră, vrem să simțim că ajungem undeva, că nu pierdem timpul, că facem lucrurile în mod corect, că sîntem liberi să ne urmărim propriul interes – neîngrădit. Ce se întîmplă cînd cineva ne îngrădește sentimentul de libertate în trafic? De exemplu, în timp ce conduceți în mod regulamentar, cineva, o mașină de pe banda stîngă, se aruncă brusc pe banda dvs., chiar în fața dvs. Piciorul se ridică automat de pe pedală și atinge frînele, ca să mențină distanța și să evite un accident. Însă, în acel moment, șoferii agresivi simt brusc o furie pentru că au fost obligați să modifice ceea ce ei făceau în ritmul lor. Șoferul celălalt i-a forțat să apese frîna. «Ce idiot! Ce idiot!» Simți o explozie de furie înăuntru. Se face foarte cald. S-ar putea chiar să începi să transpiri. Strîngi mai tare volanul. Acum ai ajuns în momentul decisiv: poți lăsa emoția să dispară sau poți aprinde flăcările cu gînduri de indignare și dorințe de răzbunare. Șoferii agresivi nu lasă să se stingă focul emoțional. Am descoperit că mulți șoferi, cu care am lucrat, n-au mecanismele emoționale necesare pentru a face față unor astfel de situații de urgență. Încălcarea sentimentului de libertate personală predomină și stîrnește în ei instantaneu emoții negative care escaladează, de la frustrare la ostilitate și chiar la ură. Și este o certitudine faptul că o conducere agresivă a mașinii a devenit o normă culturală, deoarece cultura noastră acceptă expresia ostilității ori de cîte ori ne simțim nedreptățiți.”
Revenind în prezentul românesc, nu este oare „nedreptățirea” sentimentul majoritar național? Ideea că alții „ne iau de proști”? Or, ce poate să enerveze mai mult decît o asemenea provocare? Drept urmare, reacționăm și, căzînd în extrema „îndreptățirii”, avem senzația că șoselele ne aparțin – iar această senzație este valabilă, în egală măsură, pentru toți participanții în trafic care aleg să nu respecte regulile (nici nu mai vorbim despre respectul pentru cel de lîngă tine). De cîte ori n-am văzut un șofer care trece pe roșu și înjură pietonii care traversează regulamentar „că nu se mișcă mai repede” și de cîte ori n-am văzut pietoni care sar în fața mașinilor, fie prin locuri interzise, fie cînd culoarea semaforului nu le permite, și înjură șoferii că nu opresc?
Bineînțeles, nu sesiuni de terapie și ședințe de management al furiei sînt soluțiile. Soluțiile, în acest punct, sînt pedepse mai dure, dar și cei care să le aplice. În lipsa acestora nu ne rămîne decît o vigilență personală sporită și o continuă mefiență vizavi de siguranța în trafic.
Foto: wikimedia commons
