E inflația, prostule!
Cu treizeci de ani în urmă, strategul politic democrat James Carville a concentrat mesajul campaniei electorale prezidențiale a lui Bill Clinton în mantra „It’s economy, stupid” („E economia, prostule!“). America tocmai trecuse printr-o recesiune ușoară, relativ scurtă, provocată parțial de creșterea vertiginoasă a prețurilor petrolului, în urma invadării Kuweitului de către Saddam Hussein. Redresarea economică lentă și candidatura independentă a lui Ross Perot (care a deturnat o parte din voturile lui George H.W. Bush, președintele în funcție la acea vreme) au pregătit terenul pentru victoria lui Clinton.
Astăzi, piața americană a muncii se menține rezilientă: sînt create noi locuri de muncă, șomajul este scăzut și pentru fiecare șomer sînt disponibile aproape două locuri de muncă vacante. Dar, din cauza inflației periculos de mari, populația e profund nemulțumită de economia țării. Cu o valoare de 8,6% în luna mai, rata inflației raportată la indicele prețurilor bunurilor de consum e de patru ori mai mare decît norma ultimelor decenii și a depășit creșterea salarială; astfel, venitul real al celor mai multe familii scade vertiginos. Chiar și inflația de bază – care exclude prețurile volatile ale alimentelor și energiei – e, cu o valoare de 6%, mai mare decît în alte economii majore. Americanii cu vîrste sub 60 de ani nu au trăit așa ceva niciodată, în viața lor adultă.
Mai rău, riscul unei recesiuni e în creștere. Construcțiile imobiliare și vînzările cu amănuntul stagnează, iar bursa de valori și piața obligațiunilor (predictori, fără îndoială, imperfecți) semnalează că vor apărea probleme. Muniția – sub formă de politici monetare și fiscale – necesară pentru a combate o recesiune e pe terminate, iar prodigalitatea bugetară a ultimelor trei guvernări a lăsat în urmă o țară slab pregătită pentru a face față costurilor explozive din domeniul Sănătății și al asigurărilor sociale – fără a mai vorbi de necesitatea, evidentă acum, a cheltuielilor în domeniul apărării.
Întrucît Sistemul Federal de Rezerve al SUA (FED) a majorat recent rata-țintă a dobînzii, s-ar putea ca inflația să încetinească spre sfîrșitul anului în curs. Dar efectele economice decalate ale creșterii dobînzilor, combinate cu anticiparea unei creșteri a inflației (potrivit sondajelor în rîndul consumatorilor și pieței de obligațiuni), sugerează că va mai dura pînă cînd va fi atinsă valoarea-țintă de 2% a inflației, vizată de FED.
Între timp, sondajele arată că americanii își vor vărsa frustrarea asupra președintelui Joe Biden și a Partidului Democrat, cu ocazia alegerilor intermediare din noiembrie, cînd probabil că republicanii vor obține majoritatea în Camera Reprezentanților și chiar în Senat. O dată în plus, „It’s economy, stupid”.
Biden a pretins în mod repetat că inflația galopantă din prezent e trecătoare și că nimeni nu a prezis o inflație crescută și de durată. E evident că nu are dreptate și că e, poate, prost informat de către consilierii săi. Lawrence H. Summers, un consilier economic de vîrf al administrației Obama, și-a avertizat propriul partid, la începutul anului 2021, că cele 1.900 de miliarde de dolari cheltuite suplimentar vor alimenta, probabil, inflația. Curînd după aceea, am tras și eu un semnal de alarmă cu privire la creșterea inflației și la alte riscuri la adresa creșterii economice. Cu toate acestea, administrația continuă să impună o agendă care prevede cheltuieli guvernamentale ridicate și creșteri de impozite pentru companii și persoane fizice deopotrivă.
În loc să corecteze cursul, Casa Albă a încercat să-i învinovățească pe alții pentru inflația ridicată și pentru propria interpretare eronată a economiei. Invocînd factori ca războiul rusesc din Ucraina, perturbarea lanțurilor de aprovizionare și „lăcomia” corporațiilor, Biden și purtătorii săi de cuvînt au argumentat că, întrucît inflația ridicată e un fenomen global, ea nu poate să fi fost provocată de politicile lor. Dar, oricît de importantă ar fi contribuția acestor factori, ea nu se compară cu imensul exces al cererii generat de politicile monetare și fiscale hiper-laxe ale SUA. Volumul cheltuielilor publice la începutul lui 2021 era cu mult mai mare decît decalajul dintre PIB-ul actual și cel potențial. Problema cea mai mare a lui Biden nu o reprezintă proasta comunicare sau percepția publică greșită, ci propriile sale politici.
Biden trebuie totuși apreciat pentru că respectă independența FED, în condițiile în care acesta practică o înăsprire a politicii monetare. Ceea ce îl deosebește de predecesorul său, cu care e comparat tot mai frecvent: Jimmy Carter. În plină inflație, mai gravă decît cea de acum, Carter a cerut ca FED să scadă rata dobînzii – o dovadă de analfabetism economic total.
Succesul sau eșecul lui Biden a depins întotdeauna de trei factori. Primul este modul în care gestionează toate problemele imprevizibile care survin în timpul oricărui mandat prezidențial. În al doilea rînd, el trebuie să arate nu numai că poate învăța din greșelile administrației Barack Obama, dar și că e dispus să continue – și să amendeze, dacă e necesar – ceea ce a funcționat în timpul administrației Trump, cum ar fi „Title 42” (articol de lege care autorizează deportarea persoanelor care s-au aflat recent într-o țară în care e răspîndită o boală transmisibilă – n. trad.) și politica de combatere a imigrației ilegale „Remain in Mexico”. În sfîrșit, consilierii lui economici au nevoie de susținerea sa pentru a cîștiga bătăliile interne dintre diversele instituții și pentru a opri aberațiile costisitoare colportate de „progresiștii” momentului. Din nefericire, pînă în prezent, Biden a dat greș pe toate cele trei planuri.
Întrebarea care se pune acum e dacă Biden va fi suficient de înțelept pentru a merge pe calea urmată de Clinton după înfrîngerea zdrobitoare a democraților la alegerile intermediare din 1994; în urma acelui eșec, administrația Clinton a migrat către centru, pentru a colabora constructiv cu majoritatea moderată a Partidului Democrat și cu o mare parte dintre republicani.
Pentru a face asta, Biden trebuie să abandoneze politicile sale economice rupte de realitate. El a cerut o creștere suplimentară a cheltuielilor publice, pentru a ajuta gospodăriile afectate de inflația provocată de cheltuielile publice excesive. A susținut eliminarea combustibililor fosili, dar a reproșat totodată industriei americane de petrol și gaze că nu produce mai mult – în condițiile în care politicile sale sînt cele care au descurajat companiile să mai investească. În lipsa unei creșteri a producției interne, el a curtat Venezuela și Arabia Saudită, urmărind să le convingă să-și sporească producția de petrol.
Abordarea mai înțeleaptă ar fi să recurgă la un set de reforme fiscale și de reglementare a cererii care să favorizeze creșterea economică (la fel cum a făcut și John F. Kennedy) – prin controlul cheltuielilor și reducerea deficitului, pentru a completa astfel efortul FED de a reduce inflația fără să provoace o recesiune. Din păcate, nici Biden și nici alți membri ai partidului său nu par să aibă o astfel de agendă. Ei fac, în schimb, campanie electorală pe marginea unor probleme sociale, precum dreptul la avort și regimul armelor de foc, pentru a-și inflama alegătorii.
Ceea ce este o abordare riscantă, mai ales dacă luăm în seamă faptul că democrații au deja carențe la capitolul imigrație ilegală și criminalitate. Cetățenii părăsesc orașele cu administrații în mod tradițional democrate (San Francisco a pierdut 6,3% din populație) sau își procură arme pentru autoapărare. În timp ce democrații se concentrează pe probleme sociale, electoratul e preocupat în primul rînd de creșterea prețurilor, vizibilă în fiecare zi la pompa de carburanți și la magazinele alimentare. E inflația, prostule!
Michael J. Boskin, profesor de Economie la Universitatea Stanford și Senior Fellow la Hoover Institution, a fost președinte al George H.W. Bush Council of Economic Advisers între 1989 și 1993.
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
