Dreptul asupra limbii
Publicația online International Politics and Society, ediția din 18 iulie 2022, găzduiește un articol în care autoarea (germană), Dr. Nina Friess, pune o întrebare mai puțin obișnuită, care a căpătat contur în urma războiului ruso-ucrainean, declanșat pe 24 februarie: cui aparține limba rusă? Ea notează că, în ziua dinaintea acestei date, o scrisoare deschisă, semnată de un număr de scriitori ruși (500 pînă la începutul lui martie), a apărut într-o revistă literară săptămînală, Literaturnaia Gazeta, exprimînd adeziunea acestora la „operațiunea militară specială” din Donbas și estul Ucrainei. Friess citează reproșurile și plîngerile scriitorilor: adevăratele victime ar fi rușii, pentru că Vestul „duce un război lingvistic cu limba rusă” și „unul informațional cu conștiința colectivă rusă”.
Friess atrage atenția asupra fundației culturale Russkiy Mir („Lumea rusească”). Fondată în 2007 prin decret prezidențial –adică de Vladimir Putin – și susținută din fonduri guvernamentale, fundația are un website pe a cărui variantă în limba germană se putea citi (pînă în 2021, nu și după aceea) afirmația conform căreia „limba rusă este proprietatea națională a Rusiei”. „Lumea rusească” e definită larg, spune autoarea, citînd mai departe: „Lumea rusească nu-i include doar pe ruși, doar pe locuitorii Rusiei, nu doar pe conaționalii noștri care locuiesc în țări străine mai apropiate sau mai îndepărtate, nu doar pe emigranți, pe expatriați și urmașii lor. Ea îi înglobează și pe cetățenii străini care vorbesc, învață sau predau limba rusă, precum și pe toți aceia care sînt sincer interesați de Rusia și de viitorul ei”.
Nu voi continua articolul explorînd impresia de amenințare lăsată de aceste precizări, simțită și exprimată de o mulțime de scriitori rusofoni din țările ex-sovietice. Pentru detalii privitoare la reacția lor hotărîtă îndrum cititorul către textul scris de Nina Friess. Nu voi dezvolta nici (fireștile) sentimente de oroare mărturisite de oameni obișnuiți care se numărau printre admiratorii artei rusești (poezie, proză, film) și care acum resping visceral orice formă de cultură mediată prin această limbă (spre deosebire de, să zicem, pictură). Voi trece peste rezerva de a te identifica, în fața colegilor din universitățile europene și americane, drept creștin-ortodox, de teama asimilării cu talibanismul. Acestea sînt subiecte, mai degrabă, pentru sociologi ori antropologi. Aș vrea să mă opresc, în schimb, asupra pretenției nemaiîntîlnite de a deține proprietatea asupra unei limbi.
Nemaiîntîlnite? Nu chiar... dar chestiunea trebuie nuanțată. Dreptul la proprietate intelectuală poate fi – și a fost –formulat vizavi de o limbă inventată, o limbă artificială, nu naturală, a cărei existență se datorează unui creator (individual sau nu) identificabil. De exemplu, Volapük (Martin Schleyer), Esperanto (Ludwik Zamenhof), Loglan (James Cooke Brown) ori klingoniana (lingvistul Marc Okrand), între care ultimele două constituie cazuri dintre cele mai interesante. Volapük și Esperanto au fost inventate și dăruite omenirii, fără absolut nici o pretenție, în speranța că, într-o zi, toți locuitorii planetei vor vorbi o singură limbă. Monolingvismul ar distruge atunci barierele neînțelegerii, anihilînd conflictele și războaiele. Loglan, în schimb, s-a întîlnit cu sistemul de justiție american. Loglan (logical + language) a fost creată cu scopul experimental de a testa o ipoteză din lingvistica americană a secolului XX – numită „ipoteza Sapir-Whorf” (despre care am scris în mai multe rînduri) – conform căreia limba maternă dictează percepția asupra lumii. Cu o istorie alambicată, gata să dispară și neatingîndu-și scopul, Loglan a suscitat pînă la urmă interesul unor voluntari entuziaști din jurul creatorului, care au învățat-o, au promovat-o, lucrînd la îmbunătățirea și dezvoltarea ei, doar pentru a fi acuzați, de Brown, de furt și tentativă de răsturnare a șefiei sale.
Brown deținea, desigur, copyright asupra cărții care descrie limba, precum și asupra dicționarului aferent. În afara tribunalului, emitea pretenții asupra vocabularului, asupra cuvintelor individuale ale limbii, dar o astfel de cerere nu a fost formulată – deci nici soluționată – legal, cazul transformîndu-se într-o dispută asupra folosirii numelui limbii. Ultima dintre cele patru, klingoniana, creată pentru seria Star Trek, este un exemplu de limbă deținută de o companie privată (Studioul Paramount Pictures), care își arogă toate drepturile asupra ei. Ce înseamnă exact dreptul asupra unei limbi și pînă unde merge el, nimeni nu poate spune: deții doar cuvintele? Deții și gramatica, adică regulile pe care le-ai inventat ca să combini cuvintele? Această situație încîlcită a putut apărea din cauza existenței, în Statele Unite, a legii care spune că, din momentul în care creezi ceva, creația ta e protejată de copyright. Putem fi de părere că e normal să deții doar materialele (cărți, dicționare, înregistrări audio sau video și altele de acest fel), aducînd ca argument ce se întîmplă în cazul limbilor naturale. Numai că și aici se întîmplă lucruri stranii.
O parte a cercetării de astăzi din Statele Unite duce mai departe o tradiție cu rădăcini adînci în cercetările etnologice ale secolelor XIX și XX, în care se disting titanii lingvisticii americane Boas, Sapir și Bloomfield. Lucrul cu limbile indigene, endangered, mereu amenințate de extincție din cauza circulației lor exclusiv orale, este încă un filon bogat. Nu numai în America de Nord, ci peste tot în lume unde există comunități fără o limbă scrisă, din Siberia pînă în jungla amazoniană, Africa și Australia, e nevoie de lingviști care să meargă și să trăiască printre vorbitorii unei astfel de limbi, să o învețe, să o înregistreze și să o descrie. Claire Bowern, care predă lingvistica la Universitatea Yale, are o experiență îndelungată în acest domeniu, investigațiile ei desfășurîndu-se mai ales în nordul Australiei. Într-o carte-ghid foarte utilă oricui dorește să pornească pe acest drum, Linguistic Fieldwork, Bowern susține necesitatea morală de a da materialele rezultate în urma muncii de teren înapoi comunității care a fost sursa de informații: sub formă de abecedare, planșe și fișe pentru copiii de școală, dicționar, carte de povești. Deși o parte din banii necesari întregului demers, obținuți din granturi, se duc pe plata subiecților informatori, „acest lucru nu te scutește de responsabilitatea de a ajuta comunitatea și în alte moduri”, susține ea.
Wilhelm Meya și Jan Ullrich sînt doi lingviști care au lucrat ani buni la documentarea limbii Lakota, vorbită, în prezent, de mai puțin de 2.000 de nativi americani. În urma cooperării cu membrii tribului, care a presupus nenumărate întîlniri, discuții și înregistrări, ortografia limbii a fost standardizată și au fost scrise dicționare și manuale. Invocînd sumele mari necesare publicării acestora, cei doi le vînd acum tribului, provocînd un scandal imens și alimentînd dezbateri aprinse despre cum ar trebui folosite informațiile. Bowern e categorică: lingvistul obține foarte multe de pe urma informațiilor culese, nu doar datele ca atare, ci și efectele care decurg – de exemplu, doctoratul, care îți va aduce o slujbă. Iar dacă faci multă lingvistică de teren, poți spera la o slujbă permanentă la o universitate. După materialele obținute trebuie să faci cópii pe care să le dai înapoi comunității, „evitînd astfel să fii acuzat că «furi» materialele sau limba pentru a obține profit”, scrie Bowern, precizînd apoi că aude tot mai des astfel de acuzații în Statele Unite și Australia.
Limba nu este un bun material pe care să îl deții – nici personal, nici ca grup, nici ca națiune. Nu ai inventat-o nici tu, nici poporul tău. Nu trăiește în dicționare și nici în cărți. O limbă naturală se moștenește prin viu grai, e depozitată în mintea și creierul vorbitorului și moare odată cu ultimul vorbitor nativ al ei. Nu poți să arăți spre ea și să o declari proprietate – fie ea și națională –, ca pe o fabrică. Vladimir Putin poate, de fapt, să declare că limba rusă e proprietatea sa personală, consecințele legale ale unei astfel de pretenții sînt nule. Însă consecințele nelegale nu pot fi neglijate. Asocierea „lumii rusești” cu Kremlinul se numără printre cele mai mari deservicii aduse limbii. Cine va mai dori să învețe rusa? Unul dintre cele mai importante motive care te împing să înveți o limbă străină – naturală sau artificială – este admirația față de comunitatea care o vorbește. Și invers: dacă ai percepții negative față de această comunitate, descurajarea de a te apropia de ea și de valorile ei este mare. Nu mă îndoiesc că anii care vor veni vor arăta dacă printre victimele de război nu se va număra cumva și limba rusă.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
