Dragostea orbește?
Văzul este unul dintre simțurile fundamentale ale corpului care a ajutat oamenii să navigheze prin lume. Din acest motiv, deseori a fost folosit ca metaforă pentru capacitatea de a cunoaște și asimila realitatea. Acuratețea percepției realității nu se poate baza în totalitate pe simțul văzului, întrucît acest simț poate fi alterat de multe aspecte atît dinăuntru, cît și din afara psihismului, conducînd la distorsiuni și lipsă de luciditate, nicidecum la cunoaștere aprofundată. Întrepătrunderea complexă dintre văz și cunoaștere a fost reprezentată în toate formele de artă.
Regăsim această metaforă și în reprezentarea figurii mitologice a lui Eros la greci (Cupidon sau Amor la romani), care simbolizează dorința și iubirea. El este fiul Afroditei, zeița frumuseții, și al lui Ares, zeul războiului (Venus și Marte la romani). Un aspect controversat care a atras atenția în mod specific este reprezentarea lui ca fiind orb și înaripat, săgetînd oamenii pentru a-i face să se îndrăgostească. Unele interpretări ale acestui mod de reprezentare au făcut trimitere la natura impredictibilă și irațională a iubirii. Săgețile nu sînt ghidate de rațiune și văz, cauzînd o soartă neașteptată și, de cele mai multe ori, dureroasă iubiților. O altă interpretare este caracteristica de „orbire” a iubirii, care îi face pe iubiți orbi la defectele și imperfecțiunile lor, conducîndu-i pe culmile idealizării.
Iubirea orbește, adică amputează corpul și realitatea. Această osmoză între iubire și văz este întîlnită și în cuvintele de alint „ești lumina ochilor mei” sau în descrierea loialității prin „are ochi doar pentru mine”, expresii care încifrează tocmai esența scenariului inconștient și redau echilibrul fragil dintre aplecarea către exprimare și înclinarea către reprimare.
Oedip, regele Tebei, este o altă figură iconică din mitologia greacă – în tragedia lui Sofocle, el aduce împreună ideea de dragoste și orbire. Oedip și-a pierdut vederea în urma împlinirii profeției Oracolului. El își smulge ochii ca pedeapsă pentru alegerile sale care au dus la împlinirea profeției de a-și ucide tatăl și de a se căsători cu mama sa, fără să știe că făcea acest lucru.
Nu întîmplător, Oedip își scoate singur ochii. Acest gest reprezintă automutilarea pe care o produce persoana apăsată de vinovăție. Întîlnirea cu propriile impulsuri devine o realitate interioară de nesuportat. El devine confuz, derutat și se condamnă să trăiască în întuneric.
Oedip recreează inconștient scenariul de care încerca să fugă. Inconștientul nu are percepția timpului. Prin urmare, trecutul este la fel de mult prezent, precum și viitor. „Înainte” și „după” nu există, toate se petrec simultan. Oare nu este acesta unul din scenariile inconștiente care se declanșează în urma căsătoriei sau cînd partenera devine mamă? În cultura noastră, căsătoria și venirea pe lume a copiilor sînt puncte nodale în evoluția unui cuplu care pot crea premisele reeditării scenariului de familie, deci o reîntîlnire cu mama și tata. „Sexul a dispărut după căsătorie” (alteori după venirea copiilor) este ca o afirmație a amputării unui organ vital. Partenera poate fi trăită ca un ecran de proiecție a propriei vinovății, deci „castratoare”, prin simpla asumare a noului rol de soție sau/și de mamă. În tragedia lui Sofocle, pînă să se ajungă la revelația legată de soția-mamă, căsătoria durează douăzeci de ani.
Oracolul ar putea fi o parte din propria lume interioară, cea care prevede, intuiește ceea ce inconștient se va repeta. Prin urmare, verdictul acestuia este doar o deghizare a dorințelor proprii inconștiente.
Privirea celorlalți, ca în filmul lui Stanley Kubrick Eyes Wide Shut, aidoma lui Tiresias din Oedip Rege, devine un instrument contondent, violent și letal care „amputează” tocmai propria vedere. Eyes Wide Shut înseamnă ochii simultan închiși și deschiși, ceea ce reprezintă soluția de compromis a conflictului dintre „a vedea” și „a nu vedea”. „A prevedea” situații catastrofale este o manieră în care așteptarea ia locul realității, dînd contur unei anxietăți paranoide persecutorii. Persoana care are astfel de anxietăți simte amenințarea continuă a celor care îl privesc: „are ochi și-n ceafă”.
În filmul lui Stanley Kubrick, Bill, personajul jucat de Tom Cruise, este un fel de Oedip al vremurilor noastre. Se rejoacă într-o altă lumină odiseea lui Sofocle. Putem vedea clar în ce fel este zdruncinat cuplul de această rejucare. Bill face trecerea din poziția schizo-paranoidă în cea depresivă, parcurgînd procesualitatea complexului Oedip și producînd o reașezare armonioasă în interiorul relației de cuplu. Este un proces în care, desigur, participă amîndoi. Partenera și-a reașezat deja intern și extern propria procesualitate. Putem vedea asta în discursul ei, pe alocuri frustrat de rămînerea în urmă a partenerului, în momentul în care îi confruntă narcisismul lui ignorant cu existența ei separată. Acest film este un travaliu pe care un cuplu matur, cu o fetiță de școală primară, îl parcurge în rejucarea procesualității complexului Oedip.
Orbirea din mitul lui Oedip reprezintă o soluție de compromis la pedeapsa capitală. Oedip își amputează o funcție corporală prin orbire, dar își păstrează viața și împlinește astfel profeția făcută de Oracol.
Din tragedia lui Sofocle s-a inspirat și Sigmund Freud în denumirea unui punct cardinal în dezvoltarea psihicului oricărei ființe umane care trăiește în cultură: complexul oedipian. La întîlnirea cu propriile impulsuri, omul nu sfîrșește prin „orbire”, ci prin „uitare” sau năucire. O altă formă de „orbire” este reprimarea masivă a vieții afective, astfel încît persoana să nu mai simtă nimic.
Literatura a devansat psihanaliza cu mai bine de două mii de ani în elaborarea etapei de dezvoltare denumită „complexul Oedip”. Această etapă de dezvoltare nu se încheie complet niciodată și este reluată cu fiecare nou element care pune presiune pe organizarea și constelația psihică. Poate căsătoria, nașterea copiilor, plecarea acestora de acasă, divorțul sau decesul cuiva drag pot fi situații contextuale de viață care pun la lucru, în interiorul psihismului, reluarea procesualității complexului Oedip. Cu alte cuvinte, orice persoană este în permanentă devenire.
Pierderea vederii semnifică mult mai mult decît o amputare fizică. Aceasta simbolizează și pierderea memoriei, a lucidității, a clarității, a moralității, a controlului. Este o reprezentare metaforică ce reflectă întoarcerea spatelui unei realități greu de acceptat. Aceasta este reflectată și în expresiile uzuale precum „parcă am un văl pe ochi”, „am fost orb”, expresii care redau tocmai învăluirea suficient de bună a intimității lăuntrice abisale, astfel încît să nu răzbească în conștiință provocînd o suferință legată de propria imagine despre sine. Conform legii talionului, autopedepsirea pricinuiește mari pagube inutile propriei persoane. Ea joacă un rol principal în viața celor care nu pot vedea că își produc, asemenea lui Oedip, cu mîna lor, aceste suferințe. Cu o autoprofeție de împlinit, acești oameni sînt orbi la propria soartă care se cere ispășită avînd un deznodămînt fatidic. După cum spune un cunoscut proverb, „Cînd ochii nu văd, inima nu cere” și nici nu plînge.
Asemenea conținutului oniric, dimensiunea estetică a prelucrării conținutului inconștient prin artă și literatură pansează această imagine fragilă despre sine. Meșteșugari ai metaforelor, autorii reușesc să comunice cu „privitorul”, într-o manieră empatică, conținuturi care, în felul acesta, pot cutremura psihicul spre a-l reașeza, fără să îl prăbușească.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
