Distrugerea Serapeumului – Ce nu s-a văzut la televizor în ziua evenimentului

Epoca întunecării, volumul jurnalistei Catherine Nixey, a stîrnit deja, în scurtul răstimp care a trecut de la publicarea lui în românește, reacțiile polarizate pe care le stîrnește în mod previzibil o lucrare „angajată“. Nici ediția princeps nu a fost scutită de aceste reacții. În paginile ziarului Times, Gerard DeGroot, specialist în istorie modernă, scria că „Nixey îmbină autoritatea unui cercetător serios cu stilul pitoresc al unui bun jurnalist“. Dimpotrivă, istoricul Peter Thonemann, evocînd dictonul „fără mînie și fără părtinire“, constata că „autoarea cărții Epoca întunecării nu se jenează să scrie „părtinitor și feroce“ și că, în consecință, „l-ar fi mîncat de viu pe Tacitus“.

Îi las pe cititorii români să judece cartea pe cont propriu, dar îi previn că experiența studierii surselor primare, pe care încerc să le citesc în original, m-a făcut mefient față de reconstituirile „jurnalistice“ de tipul celor propuse de Catherine Nixey. Desigur, e important ca cititorul nespecialist să poată ajunge și el la surse cu ajutorul unor specialiști care traduc în limbaj comun arcanele din izvoarele antice, dar e la fel de important ca specialistul să fie onest și să admită că uneori sursele sînt neclare și contradictorii, ori că nu susțin integral narațiunea simplificată din cărțile „de popularizare“.

Iau ca studiu de caz capitolul în care Catherine Nixey descrie distrugerea Serapeumului – „Cea mai minunată clădire din lume“ –, fiindcă el ilustrează perfect dificultățile pe care le presupune „literatura de vulgarizare“. Cu privire la templul lui Serapis nu ducem lipsă de surse primare din Antichitatea tîrzie. Îi am în vedere pe Ammianus Marcellinus și Eunapius, istorici păgîni, precum și pe Rufin din Aquileea, Socrate Scolasticul, Sozomen și Teodoret, care ne oferă perspectiva creștină. Pentru culoare i-am putea adăuga pe Orosius și pe retorul Libanius, cu a sa pledoarie Pro templis. Alte zeci de referințe pasagere cu privire la Serapis și cultul lui sînt răspîndite în diverse surse creștine sau păgîne, ca să nu mai vorbim de cele arabe.

Pentru a-și croi drum prin acest stufăriș de informații, Catherine Nixey aplică soluția cea mai comodă și mai radicală: elimină tot ce nu intră în schema ei istorică predeterminată și tot ce nu slujește narațiunii de ansamblu, a cărei epitomă se vede în titlul cărții: „Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică“.

Schema capitolului despre Serapeum este simplă. Trei pagini sînt alocate descrierii templului, pe o pagină este evocată figura episcopului Teofil, o pagină conține „reportajul de la fața locului“, iar ultima prezintă perspectiva istoricilor păgîni. La final de tot – amintind de scena cu pisica neagră din pelicula care i-a consacrat pe frații Wachowski – a glitch in the Matrix: deși Catherine Nixey scrisese inițial că fondul bibliotecii alexandrine era păstrat „în incinta templului, pentru siguranță“ (p. 110) și că edificiul fusese distrus integral („creștinii au răsturnat imensele coloane de marmură, ceea ce a dus la prăbușirea zidurilor“; p. 113), penultimul paragraf al capitolului conține un citat deconcertant din istoricul Edward Gibbon: „Înfățișarea rafturilor goale stîrnea regretul și indignarea oricărui spectator a cărui minte nu era întunecată de prejudecăți religioase“.

Dar cum este posibil ca măreața clădire (templu și bibliotecă) să fi fost „risipită în cele patru vînturi“ (p. 113), iar după douăzeci de ani istoricul Orosius să fi văzut pe locul respectiv „rafturi goale“ care să-i stîrnească indignarea? În vreme ce Gibbon toarce un fir narativ „fără noduri“, fiindcă tratează separat Serapeumul și biblioteca din Alexandria, Catherine Nixey demonstrează cu prisosință că un autor vandabil are nevoie nu doar de un condei bun, ci și de o imaginație încăpătoare, ca să poată ține împreună, în același capitol, informații care se bat cap în cap.

Fiindcă l-am pomenit pe istoricul Orosius, trebuie precizat că el nu se referă explicit la Serapeum în lucrarea Împotriva păgînilor. Paragraful despre rafturile goale văzute la Alexandria apare incidental în cronologia războiului civil, care i-a adus în tabere adverse pe Cezar și Pompei. După uciderea lui Pompei în Egipt, în timpul domniei lui Ptolemeu al XII-lea, Cezar a ajuns și el în Alexandria. Simțind că se pregătește un complot împotriva lui, a incendiat flota egipteană din portul cetății, iar flăcările s-au întins în oraș, prefăcînd în scrum 400.000 de volume care erau depozitate într-o clădire din apropiere. Știm din alte surse antice că numărul pomenit de Orosius este implauzibil. Cel real trebuie să fi fost mai mic (40.000), dar faptul este secundar pentru discuția prezentă. Ne interesează deocamdată paranteza lui Orosius, cea la care făcea referire și Gibbon: „În temple există rafturi de cărți pe care și noi le-am văzut și despre care oamenii își amintesc că au fost golite, cînd templele au fost jefuite de oamenii noștri în vremea noastră, ceea ce este adevărat“ (Unde quamlibet hodieque in templis extent, quae et nos uidimus, armaria librorum, quibus direptis exinanita ea a nostris hominibus nostris temporibus memorent – quod quidem uerum est. Aduersus paganos, VI.15.32).

Nu intru în analiza problemelor de sintaxă din textul latinesc, ci mă opresc asupra termenului armarium, care denumește în mod tipic dulapul compartimentat cu rafturi multiple în care erau ținute sulurile de papirus. Recunoașterea de către Orosius a faptului că templele au fost spoliate de „oamenii noștri“ (referire eufemistică la creștini) ridică o întrebare foarte importantă: cum se poate reconcilia ideea distrugerii din temelii a templelor păgîne cu declarația unui martor ocular care spune că a văzut în temple corpurile de lemn goale care serviseră la depozitarea cărților? Astfel de glitches in the Matrix sînt coșmarul oricărui istoric care trebuie să trieze, să ierarhizeze și să reconcilieze informațiile disparate care au ajuns pînă la el.

Reconstituirea evenimentelor care au precedat distrugerea Serapeumului nu este nici ea ușoară. Pentru Catherine Nixey, lucrurile sînt simple: în anul 392, Teofil, „biciul lui Dumnezeu care sfărîmă idolii“, a hotărît să ia măsuri împotriva lui Serapis și a templului său. „Puțin mai devreme furase odoarele sfinte din două temple și le purtase în procesiune pe străzile orașului pentru a fi batjocorite de creștini“ (p. 112, s.n.). Această provocare – „un sacrilegiu grosolan și neașteptat“ – a dus la atacarea și uciderea multor creștini. Episcopul creștin a trecut la acțiune. „Dis-de-dimineață, într-o zi din 392 d.Hr., o gloată de creștini a început să se adune lîngă templu, în frunte cu Teofil. Apoi, spre disperarea alexandrinilor care priveau, mulțimea a urcat treptele templului și a pătruns în incinta sacră a celei mai frumoase clădiri din lume. După care s-au apucat să-l distrugă.

Adepții fideli ai lui Teofil au început să sfărîme faimoasele opere de artă, statuile care păreau însuflețite și pereții placați cu aur. Au șovăit puțin în fața marii statui de aur. Umbla zvonul că dacă Serapis era vătămat, cerul se va prăbuși pe pămînt. Teofil i-a poruncit unui soldat să-l izbească cu securea. Soldatul a lovit fața lui Serapis cu securea lui cu două tăișuri. Mărețul profil de fildeș, înnegrit de fumul atîtor veacuri, s-a clătinat“ (p. 112).

În acest punct, cititorul trebuie prevenit că nici una dintre sursele clasice nu prezintă distrugerea Serapeumului în acești termeni. „Reportajul de la fața locului“ este proiecția autoarei, care decupează din sursele disponibile ceea ce se potrivește cu metanarațiunea pe care vrea să o acrediteze.

Vom vedea mai jos ce spun autorii antici despre eveniment, dar nu înainte de a prezenta cîteva date de context. În a doua parte a secolului IV, legislația romană restricționează treptat manifestările religioase păgîne, dar nu cere distrugerea templelor. Din lista amplă a edictelor compilate în Codex Theodosianus, selectez doar cîteva. În 356, Constanțiu emite un edict care instituie pedeapsa capitală (poena capitis) pentru cei care aduc jertfe sau cinstesc statuile (simulacra). Chiar și fără să fi fost pus în aplicare, el indică direcția în care se îndreaptă imperiul. În cele optsprezece luni de domnie, Iulian Apostatul (361-363) a căutat să redea religiilor păgîne vechiul lor statut, dar nu a izbutit să inverseze trend-ul. În 381, Teodosie interzice sacrificiile în scop divinatoriu. Aplicarea măsurilor nu se face uniform pe cuprinsul imperiului. În 391, în februarie, sînt interzise jertfele la Roma, iar în iunie sînt interzise și cele din Alexandria. Edictul imperial primit de Evagrius (prefectul augustal) și Romanus (comitele Egiptului) stipula în limbajul lapidar specific legislației romane: „Nimeni să nu mai aibă dreptul de a sacrifica (i.e. animale ca jertfă), nimeni să nu mai facă procesiuni în jurul templelor, nimeni să nu mai cinstească altarele“ (C. Theod. 16.10.11). Încălcarea interdicției se sancționa cu o amendă de cincisprezece livre de aur plătite către vistieria statului (aerarium). Edictul nu propunea nici o măsură privind distrugerea sanctuarelor păgîne. De altfel, în apologia sa cu privire la temple, scrisă pe la 386, retorul Libanius îl elogia pe împărat că a menajat templele și propunea ca ele să rămînă locuri de utilitate publică, pentru colectarea taxelor.

Acesta ar fi, pe scurt, contextul legal în care se desfășoară evenimentele de la Alexandria. Asupra desfășurării evenimentelor care premerg distrugerea Serapeumului, sursele ne oferă perspective diverse, greu de reconciliat.

Cea mai amplă mărturie este cea a lui Rufin de Aquileea, care petrecuse vreo opt ani în cetatea lui Alexandru. În cronica sa bisericească, folosită de istoricii creștini din secolul următor, Rufin descrie conflictele care au apărut între creștini și păgîni pe fondul restaurării unei basilici pe care împăratul Constanțiu o donase unor episcopi arieni. În timpul restaurării (întreprinse în vremea lui Teofil) au fost descoperite niște grote subterane care păreau să fi servit mai mult pentru „înșelăciuni și nelegiuiri“ (latrociniis et sceleribus) decît pentru ceremonii religioase. Limbajul lui Rufin este foarte vag. Scoaterea la iveală a unor obiecte de cult i-a înfuriat pe păgîni, care au ajuns să-i agreseze și chiar să-i ucidă pe creștini. Cînd conflictul a escaladat, gloata păgînă a ajuns să se refugieze într-un templu (ad templum quasi ad arcem quandam refugiebant), luînd cu ea ostatici dintre creștini. Rufin nu precizează despre ce templu este vorba, dar istoricii care au preluat și modificat materialul său au presupus că trebuie să fie vorba de Serapeum. Păgînii au reaprins focul pe altare și i-au silit pe creștini să aducă jertfe păgîne. Pe cei care au refuzat i-au ucis cu torturi noi și rafinate (novis et exquisitis suppliciis). Capul rebeliunii era un anume Olympus, filozof – nomine et habitu solo filosofum –, după cum observă ironic cronicarul.

Magistrații orașului au încercat să aplaneze conflictul, însă oamenii baricadați în Serapeum (devenit fortăreață) au refuzat să iasă. Informat asupra situației, împăratul a emis un rescript în care s-a arătat dispus să facă un act de clemență: a cerut ca cei uciși, deveniți martiri în virtutea sîngelui vărsat înaintea altarelor (quos ante aras sanguis fusus martyres fecit), să nu fie răzbunați. Totodată, suveranul a cerut ca rădăcina discordiei să fie tăiată complet, în vederea stingerii conflictului.

Pentru a asculta rezoluția din scrisoarea imperială, cele două tabere – creștinii și păgînii – au încetat ostilitățile de comun acord și s-au adunat în templu (uterque populus convenisset ad templum). Cînd au auzit creștinii cum era blamată „deșarta superstiție păgînă“ (vana gentilium superstitio), au izbucnit în strigăte de bucurie. Pe ceilalți i-a apucat o asemenea groază, că au fugit care încotro.

Ajuns în acest punct cu descrierea – realizată cu tușe apologetice foarte groase –, Rufin întrerupe în mod neașteptat firul istoriografic cu observația: „Presupun că toată lumea a auzit de templul lui Serapis din Alexandria“. Urmează o descriere amănunțită a incintei templului, care era situat pe o colină artificială, la capătul unei scări cu o sută de trepte. Vizitatorul este purtat prin sălile ample, pe sub bolți iluminate artificial și prin porticul dreptunghiular din interior, pînă la clădirea centrală, în care se afla statuia lui Serapis, „măgăoaia despre care se spunea că este făcută din tot soiul de metale și lemne“ (quod monstrum ex omnibus generibus metallorum lignorumque conpositum ferebatur). Istoricul subliniază viclenia și iscusința (dolis et arte) de care au făcut uz constructorii pentru a poziționa ferestruica templului: în ziua cînd statuia soarelui era adusă pentru a-l saluta pe „titular“, razele care pătrundeau pe fereastră iluminau gura și buzele statuii, încît celor care priveau li se părea că soarele însuși îl salută pe Serapis cu o sărutare. O altă înșelăciune din aceeași categorie întrebuința magneți care înălțau statuia de la pămînt, dînd impresia că aceasta plutește în aer.

Reluînd firul acțiunii, Rufin spune că, după citirea rescriptului, cei din tabăra creștină s-au simțit încurajați să-l răstoarne pe autorul rătăcirii (ad subvertendum erroris auctorem), dar au ezitat din cauza unui zvon care circula printre păgîni: dacă o mînă omenească ar fi atins statuia, pămîntul s-ar fi despicat, alunecînd în haos, iar cerul s-ar fi prăbușit pe pămînt. S-a găsit însă un soldat curajos, „înarmat mai mult cu credință decît cu arme pămîntești“, care a apucat o secure cu două tăișuri și l-a lovit cu toată puterea pe bătrînul șarlatan în falcă. Doar că cerul nu a căzut, iar pămîntul nu s-a prăbușit. În urma loviturilor repetate, zeitatea de lemn putred a fost doborîtă, iar apoi a fost arsă. Rufin descrie tacticos procesul de dezmembrare în urma căruia „moșneagul ramolit a fost ars în văzul cetății care îl adorase“ (in conspectu cultricis Alexandriae senex veternosus exuritur). La urmă de tot a fost ars și trunchiul, în amfiteatru. „Acesta a fost sfîrșitul deșartei superstiții și al străvechii rătăciri a lui Serapis“, conchide autorul.

Din relatarea lui Rufin rezultă că la originea conflictului izbucnit între păgîni și creștini a fost o acțiune a episcopului local. Cînd încleștarea dintre cele două tabere a făcut victime, Serapeumul a fost transformat temporar într-o fortăreață. Intervenția fără succes a magistraților locali a fost urmată de un rescript al împăratului, în urma căruia creștinii s-au simțit îndreptățiți să distrugă statuia zeului. Cu totul remarcabil este faptul că Rufin insistă pe distrugerea statuii, dar nu spune nimic despre soarta templului propriu-zis. Abia în secțiunile următoare vom afla că prin eforturile acelui vigilantissimus sacerdos, adică episcopul Teofil, Alexandria va fi curățată de idoli. După nivelarea sanctuarelor profane, pe locul „mormîntului lui Serapis“ (al fostului templu) au apărut două clădiri noi: pe o latură a fost zidit un locaș în onoarea unui martir, iar pe o altă latură, o biserică (Nam in Serapis sepulchro, profanis aedibus conplanatis, ex uno latere martyrium, ex altero consurgit ecclesia. Rufin, Istoria bisericească, XX.24).

O altă sursă primară cu privire la Serapeum este Socrate Scolasticul (c. 380-450), prin scholastikós înțelegîndu-se, în antichitatea tîrzie, „cărturar cu formație juridică“. De la Socrate, care se bazează pe lucrările istoricilor Rufin și Gelasius, a preluat Nixey informațiile privitoare la rolul proeminent jucat de Teofil în distrugerea templelor din Alexandria. În înțelegerea autoarei, Teofil „furase odoarele sfinte din două temple și le purtase în procesiune pe străzile orașului pentru a fi batjocorite de creștini“ (p. 112).

Socrate începe relatarea episodului cu precizarea că, la rugămintea lui Teofil, împăratul a dat un ordin pentru demolarea templelor din Alexandria și că, în zelul său, episcopul a curățit Mithraeumul și a demolat templul lui Serapis. De asemenea, a purtat în procesiune publică, prin agora, obiectele folosite în cadrul sîngeroaselor misterii specifice cultului lui Mithras, precum și niște falusuri. Înfuriați de această provocare, păgînii (Hellenes) din Alexandria, și mai cu seamă cei care se pretindeau atașați de filozofie, s-au năpustit asupra creștinilor și i-au ucis pe toți cei pe care au pus mîna. Apoi, cînd au realizat că asupra lor se va abate mînia împăratului, și-au pierdut curajul și au părăsit orașul în mare grabă. După încetarea răzmeriței, prefectul Alexandriei și comandantul trupelor (nenumiți) l-au ajutat pe Teofil să distrugă templele păgîne. Statuile zeilor au fost topite și prefăcute în vase pentru folosul bisericii din Alexandria. O parte din veniturile obținute a fost folosită pentru ajutorarea sărmanilor.

Relatarea lui Socrate este importantă fiindcă ea are la bază cîteva detalii pe care autorul le cunoaște de la persoane care au luat parte la răzmeriță. Între intelectualii păgîni care au condus rezistența s-au numărat doi grammatikoí, Helladios și Ammonios, pe care Socrate i-a avut ca profesori în tinerețe, după fuga acestora de la Alexandria la Constantinopol. Helladios, care fusese și preot al lui Zeus, se lăuda față de alții că în timpul zaverei ucisese el însuși nouă oameni.

Potrivit cronicii lui Socrate, autoritățile au un aport mult mai mare în acțiunea de distrugere a templelor: împăratul își dă girul printr-o próstagma, iar puterea civilă și cea militară sprijină eforturile lui Teofil. Lipsește complet ideea că păgînii s-ar fi baricadat în Serapeum ori că împăratul ar fi fost dispus să aplice o amnistie. Din contra, tocmai pentru a fugi de „mînia împăratului“ intelectuali precum Ammonios și Helladios se refugiază la Constantinopol, acolo unde îi și întîlnește viitorul istoric.

O altă relatare provine de la Sozomen (n. 400 d.Hr.), un contemporan mai tînăr al lui Socrate Scolasticul. Relatarea lui Sozomen împrumută numeroase informații din textul lui Rufin, dar este mai concisă. Teofil a cerut de la împărat și a primit în dar un templu al lui Dionysos care a fost convertit în biserică. După înlăturarea statuilor și deschiderea unor încăperi subterane, episcopul a expus deriziunii publice falusurile găsite, stîrnind mînia păgînilor. După dezlănțuirea violențelor, păgînii au transformat templul lui Serapis în fortăreață, i-au silit pe creștini să aducă jertfe, ucigîndu-i pe cei care au refuzat. Recunoaștem aici elementele de bază din versiunea lui Rufin. Sozomen dă numele celor doi magistrați care au intervenit: Romanus, comandatul legiunilor din Egipt, și Evagrius, prefectul orașului. Exponentul rebeliunii este Olympus, nume pe care îl cunoaștem de la Rufin. Informat asupra celor petrecute, împăratul dispune iertarea ucigașilor, socotind că aceștia, mișcați de binefacerea primită, vor fi mai ușor de convertit la creștinism. Totuși, templele păgîne, cauza răzvrătirii populare, nu vor fi cruțate. La auzul deciziei, păgînii care păzeau Serapeumul s-au înspăimîntat și au fugit, iar creștinii au pus de îndată stăpînire pe acel loc.

De altfel, trecerea Serapeumului în proprietatea creștinilor a fost anunțată în mod supranatural de un semn premonitoriu. Filozoful Olympus a auzit pe cineva cîntînd Aleluia în Serapeum. Fiindcă ușile erau încuiate și nu vedea pe nimeni, dar auzea glasul intonînd psalmul, a înțeles semnificația evenimentului: a părăsit templul și a plecat în Italia. Tot Sozomen precizează că Serapeumul a fost „transformat“ (meteskeuásthe) într-o biserică denumită după împăratul Arcadius. Transformarea a presupus, desigur, distrugerea prealabilă a edificiului păgîn.

Am lăsat la urmă discuția privitoare la istoricul Eunapius, fiindcă informațiile din relatarea lui sînt introduse de Catherine Nixey în partea de final a capitolului privind Serapeumul. Și în acest caz, Nixey face un decupaj procustian, lăsînd la o parte cîteva elemente definitorii pentru perspectiva biografului păgîn. Cel mai frapant element din textul lui Eunapius este atitudinea de profundă resemnare în fața schimbărilor prin care trece imperiul. Filozoful este conștient că trăiește pe viu „amurgul zeilor“. Căderea Serapeumului a fost prevestită de asceții neoplatonicieni înzestrați cu puteri oraculare. Filozoful Antoninus, stabilit în preajma sanctuarului de la Canopus – nu departe de cel mai vestic braț al Nilului –, profețise că după moartea lui templul nu va mai exista, ba încă și mărețele și sacrele temple ale lui Serapis vor fi acoperite de întuneric și se vor preschimba, iar înspăimîntătoarea negură din străvechile mituri grecești (i.e. din epoca giganților) se va înstăpîni tiranic peste cele mai frumoase lucruri de pe pămînt. Secvența „risipită în cele patru vînturi“ (p. 113), folosită de Nixey pentru a descrie soarta mărețului Serapeum, este folosită de Eunapius ca probă incontestabilă a înzestrării divine a lui Antoninus, care a avut capacitatea de a prevesti catastrofa. Ce nu reiese din lectura propusă de Catherine Nixey, dar ce știe orice cititor al surselor primare din Antichitate, este că în secolul IV se înfruntă nu doar două viziuni despre societate, politică și cultură, ci și două viziuni spirituale cu privire la lume, două feluri de a înțelege sacrul și relația cu divinul.

Pentru Eunapius, caracterul implacabil al „trend-ului“ la care este martor – prăbușirea păgînismului și ascensiunea creștinismului – este dat în primul rînd de participarea factorilor politici la acest proces. Contrar impresiei pe care o lasă Catherine Nixey, polemica lui nu este cu creștinii în general, ci cu cele patru personaje pe care le socotește răspunzătoare pentru distrugerea Serapeumului: împăratul Teodosie, episcopul Teofil, prefectul Evagrius și comitele Romanus. Aceștia sînt cei care „au dărîmat Serapeumul și s-au războit cu darurile votive, obținînd o victorie fără adversari și fără luptă“. În potopul de sarcasm care se revarsă de sub condeiul lui Eunapius, găsim o concesie pe care autorul le-o face adversarilor: dacă este adevărat că mîinile întinse împotriva templelor n-au fost pătate cu sînge, nu se poate spune că n-au fost motivate de arghirofilie.

Incursiunea pe care am făcut-o în textele antice despre Serapeum ne ajută să înțelegem parțial ce s-a petrecut în Alexandria, la finele secolului al IV-lea, dar creează noi întrebări ale căror răspunsuri sînt fatalmente incomplete. Ce știm cu relativă siguranță este că, deși politica imperială nu includea demolarea templelor păgîne, multe dintre ele au ajuns să fie reconvertite sau dărîmate în urma colaborării dintre magistrați locali și ierarhi prepotenți, precum Teofil, episcopul Alexandriei. Pentru păgîni, sacrificiile și templele aveau ca principală menire asigurarea stabilității imperiului și a societății, în general. Dar, deși convins de această menire, pe care o și apără în discursurile sale, un intelectual păgîn de talia lui Libanius preferă uneori să stea acasă, cu o carte bună în mînă, în loc să meargă la templu, unde l-ar fi întîmpinat spectacolul sîngeros al animalelor înjunghiate pentru a obține bunăvoința zeilor. Pe măsură ce creștinismul a erodat funcția „socială“ a păgînismului, restricționînd treptat manifestarea cultului păgîn, spiritul păgîn a intrat în defensivă, s-a fragilizat și, în cele din urmă, s-a prăbușit. De aici și pînă la prăbușirea clădirilor care fuseseră susținute de acest spirit n-a mai fost decît un pas, întreprins cu mult zel de exponenții cei mai zeloși ai noii religii.

Emanuel Conțac este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR). Cea mai recentă carte publicată: Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic.