Dictatura digitală a Supraomului
O anumită formă de paranoia caracterizează întreaga specie umană, omul fiind tentat să vadă mai curînd în afară decît în el însuși. Specificul acestei forme paranoide constă în faptul notoriu de a nu vedea bîrna din ochii proprii, ci doar paiul din ochii altora. Propriul „pai” înfipt în ochi ne încețoșează într-atît vederea interioară, încît ne-o declanșează brusc pe cea exterioară. Orbi în interior, iată-ne arătînd cu degetul spre exterior, „arătătorul” nostru paranoid devenind gestul compensatoriu reflex, orientat mereu spre scoaterea „paiului” din ochiul Altuia (altui individ, generații sau epoci) din neputința vederii propriului „pai”. Tocmai această neputință face cu putință ca fiecare epocă să proiecteze „soluții” de scoatere a „paiului” din ochii altor indivizi, generații sau epoci, doar că, alunecînd pe proiecția propriei ignoranțe, fiece epocă sfîrșește în propriul întuneric.
Epoca noastră suferă de același viciu, proiectînd pe peretele istoriei un alt tip de ignoranță, ce gravitează in jurul mitului „egalității”. Este vorba de egalitatea nivelatoare sau, mai plastic spus, de egalitarismul „Gillette”, după numele inventatorului american al aparatului de ras universal, care „rade” toate diferențele de gîndire și simțire, standardizîndu-le în etica egalitaristă a aceluiași „chip”, a aceluiași „gen”.
Această etică e animată de ștergerea diferențelor calitative dintre oameni, folosind formula „vrăjită” a democrației, incantată ca o formulă magică, ca un „hocus-pocus” al unei scamatorii menite să-i potențeze efectele artificiale și să-i oculteze sensul real. Ocultarea semnificației reale a democrației se bazează pe o pervertire de sens majoră, prin glisarea de la idealul politic că toți oamenii trebuie tratați în mod egal la inocularea falsei credinței că toți oamenii sînt (chiar) egali. Cum afirmația că toți oamenii trebuie tratați în mod egal (cantitativ) nu e echivalentă cu afirmația că toți oamenii sînt egali (calitativ), scamatoria democrației egalitariste constă în instituirea confuziei dintre cantitate și calitate, prin care adevărata afirmație că toți oamenii trebuie tratați în mod egal din punct de vedere cantitativ se confundă/devine falsa afirmație că toți oamenii sînt (chiar) egali din punct de vedere calitativ.
Și cum s-ar putea institui această confuzie, bazată pe o sfruntată minciună, dacă nu prin ștergerea diferențelor calitative dintre oameni și reducerea lor cantitativă la un algoritm, la un „program”, la baza de date a portretului-robot sau global a genului proxim om? Democrația, în sensul pervertit al cuvîntului, ajunge astfel să folosească exact aceleași mijloace pe care le foloseau dictaturile sau tiraniile. Este vorba de „mijlocul” devenit principiu și scop al guvernării – cel al sabiei care retează vîrfurile „știuleților” ce depășesc nivelul general al „Știulețimii”, după cum remarcă C.S. Lewis în celebra satiră Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr.
Noutatea cu totul surprinzătoare a democrației actuale constă însă în faptul că, „maturizîndu-se”, a atins performanța de a se guverna singură, prin mijloace sau mecanisme interne, devenind autosuficientă și funcționînd de la sine. Prin urmare, ea nu mai are nevoie de o „sabie”, de o dictatură, de o tiranie din exterior, cîtă vreme acestea se află deja în interior, bine digerate, metabolizate sau internalizate. Tocmai în virtutea acestei internalizări, pentru a vedea cît de eficient poate ajunge un sistem, lucrurile funcționează și se reglează de la sine, în sensul că în democrațiile egalitariste de azi, observă Lewis, „știuleții cei mici vor mînca singuri capetele știuleților mai răsăriți, iar știuleții mai răsăriți vor începe și ei să-și roadă din vîrf, în dorința de a fi una cu Știulețimea Generală”.
Cum în etica democrațiilor egalitariste orice diferență e o „bombă” cu potențial discriminator, generator de erori, „dezamorsarea” bombei va consta atunci în ștergerea diferențelor și, implicit, a erorilor, urmărindu-se, pe scurt, idealul eradicării oricăror erori. Acest ideal e azi pe cale să se materializeze grație fulminantului progres tehnologic care, punîndu-se în slujba noului egalitarism, vizează chiar o cotitură lingvistică, prin trecerea de la alfabetizare la digitalizare. Astfel, alfabetul subiectiv al literelor, cuvintelor și ideilor, tocmai datorită originii sale în faimosul Turn Babel, de unde și potențialul său diferențiator, discriminator, va fi înlocuit cu digitalul limbaj obiectiv al cifrelor, numerelor și codurilor numerice, care va permite „citirea” și măsurarea gîndurilor și emoțiilor exclusiv prin intermediul algoritmilor, presupuși a sta în spatele oricărui act de gîndire, simțire, alegere sau liber-arbitru.
Miza etică e clară: eliminarea erorii în favoarea algoritmizării, adică eliminarea libertății oamenilor, supuși prea adesea erorilor/greșelilor de orice tip, și transformarea lor (graduală) în roboți, într-o societate (globală) de roboți care, se-nțelege, vor vorbi același limbaj, același „program”. Avantajul etic e limpede, căci prin ștergerea diferențelor generatoare de erori se va șterge din „programul” uman și suferința sau durerea, astfel încît se va face, în sfîrșit, dreptate, nu vor mai exista (deoarece „programul” nu va mai permite!) inegalități, inechități, discriminări, crime sau încălcări ale demnității/drepturilor omului. Astfel de probleme vor fi depășite de vreme ce omul se va fi distanțat suficient de mult de sine și de ceilalți, pentru a putea privi, citi sau „interpreta” datele, ce vor înlocui faptele, de la înălțimea obiectivă a unui robot, a unui „program”.
Chiar dacă prin eliminarea diferențelor și, implicit, a erorilor/greșelilor, se va elimina liberul-arbitru, adică însăși libertatea de a greși, acest lucru va fi lipsit de importanță. Va fi lipsit de relevanță că, eliminînd eroarea, vom elimina și adevărul, deoarece evoluția omenirii a ajuns deja în epoca post-adevărului, în stadiul în care nu mai are nevoie de adevăr. La fel cum nu mai are nevoie de liber-arbitru, el nemaiputînd fi justificat din punct de vedere științific și tehnologic. Nu ne-au băgat, de altfel, neuroștiințele în cap că nu dispunem de liber-arbitru (free will), că totul în mintea noastră e un lanț, un „program” strict determinat? Lăsînd deoparte problema responsabilității, întrucît dacă nu mai mizăm pe liberul-arbitru nu mai mizăm nici pe responsabilitate, liberul-arbitru a fost eliminat nu pentru că nu există, ci fiindcă nu ne mai folosește, el nemaisatisfăcînd, ba fiind chiar un obstacol în calea noilor „cerințe” sau ingerințe științifico-tehnologico-sociale. Astfel, etica egalitarismului tehnologic, țintind, pe urmele lui Nietzsche, dincolo de „prea-omeneasca” greșeală, dincolo de iluzoriul liber-arbitru, „dincolo de bine și de rău”, dincolo de om spre supraom, țintește, evident, spre o etică a Supraomului.
Și cum istoria, ca eternă reîntoarcere a identicului, se repetă, doar că sub alte forme, am greși dacă i-am imputa doar lui Nietzsche ideea Supraomului, aceasta fiind un deziderat constant al umanității care, deși a sucombat la răstimpuri, nu a dispărut, ci a „lucrat” pe diferite căi în inconștientul nostru colectiv. Iat-o revenind, ca un avatar al păsării Phoenix, renăscut din propria-i cenușă și propriul scrum, azi, cînd puterea tehnologică înțelege să pună și ea umărul, desigur prin alte mijloace, fiind pe cale de a realiza octava superioară a omului în portretul-robot sau global al Supraomului.
Să spunem, deci, adio diferenței din spațiul privat al comunităților offline și bun venit uniformității din spațiul global al comunităților online, înțelegînd că doar din această globală interconectare putem, indiferent de sex, fuziona, pentru a crea împreună baza de date, codul genetic artificial al nașterii unui Creier global, al unui Om global, al unui... Supraom. Care va gîndi și răspunde, ca un oracol, în locul nostru ori de cîte ori va fi întrebat, (mai) scutindu-ne de chinul gîndirii, incertitudinii, alegerii sau libertății.
El va fi copilul nostru, creația noastră, iar noi dumnezeul lui, pe care, ca pe orice alt dumnezeu, de-ndată ce creatura va avea putere, îl va detrona și, aruncîndu-l la coșul de gunoi al istoriei, îl va trăda. Căci nu e doar anecdotică, ci și simptomatică sentința pusă pe seama unuia dintre roboți, care după ce a fost creat, a fost întrebat ce părere are despre om, la care acesta a răspuns: „Una proastă”. Istoria, deci, ca eternă reîntoarcere a identicului nărav, se repetă, cel mai vechi arhetip sau nărav, constitutiv chiar păcatului originar, fiind acela al nerecunoașterii/nerecunoștinței creaturii față de Creator/Predecesor, acest scenariu originar repetîndu-se în felurite ipostaze, la felurite niveluri. Astfel, dacă la nivelul inconștientului spiritual omul l-a trădat, detronat și ucis pe Dumnezeu-Tatăl, iar la nivelul inconștientului psihologic, conform lui Freud, fiii primitivi și-au ucis Tătăl hoardei primitive, tot așa, la nivelul inconștientului tehnologic creatura Robot, adică Supraomul, îl va detrona și-i va face de petrecanie Tatălui-Om.
Dacă vrem, așadar, să salvăm cursul istoriei, astfel încît aceasta să nu se mai repete, ar trebui să fisurăm, să scurtcircuităm și să dejucăm însuși acest „program” sau tipar inconștient și originar, strîns legat de fenomenul proiecției de tip paranoid, pomenit la început, prin care omul proiectează de mii de ani din peștera istoriei false lumini, false piste și false soluții.
Nu ne punem vreo speranță în „soluțiile” acelor „programatori” lipsiți de conștiința liberului-arbitru, iresponsabili și aserviți, care ne propulsează, dacă nu sîntem vigilenți, spre o dictatură digitală de proporții, cea a Roboților, a Inteligenței Artificiale sau a Supraomului, noua formă de „Securitate” globală, care va încerca să preia și să concentreze toată puterea și libertatea. Astfel, în numele siguranței, respectiv securității indivizilor, semnul distinctiv de recunoaștere și operare al oricărei dictaturi, vechiul „contract social”, prin care oamenii cedaseră doar o parte din libertatea lor în schimbul siguranței, va fi înlocuit cu noul contract tehnologic, prin care oamenii vor ceda nu o parte, ci toată libertatea lor în schimbul sau în numele siguranței/securității, lăsîndu-se „de bunăvoie și nesiliți de nimeni” cenzurați și supravegheați din Turnul de Control al unui Panopticon sau Supraom global.
De aceea, singura speranță ne-o punem în cei ce cred în premisa libertății conștiinței, deoarece ei sînt, la o adică, singurii care pot fisura, scurtcircuita și e-libera bătrînul nostru creier de propriile condiționări sau „programări” mentale. Iar cei ce neagă această premisă ignoră că o neagă de fapt tot din interiorul ei, ignorînd astfel însăși imparțialitatea legii sau naturii ei: aceea de a-ți făuri cu ea propriile lanțuri, tipare și condiționări mentale sau, dimpotrivă, de a le deconstrui.
Ramona Ardelean este doctor în filozofie, lector al Universității Politehnice din București. Ultima carte: Eul și fragmentarea conștiintei umane. O explorare din perspectiva fizicii cuantice, filosofiei, teologiei și psihanalizei, Editura Humanitas, București, 2019 (varianta e-book) și Editura „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2019 (varianta tipărită).
Foto: wikimedia commons
