Despre plafonarea prețurilor sau cum revenim pe drumurile cunoscute ale tiraniei
Chiar în contextul în care la noi se discută tot mai des despre prețuri plafonate, într-una dintre seri m-am rătăcit puțin printr-un mare magazin, unul dintre acelea „moderne” în care rafturile sînt atît de înalte încît nu vezi niciodată cine este dincolo, pe celălalt culoar. Nu vezi, dar poți să auzi. Și am auzit și eu. La un moment dat un bărbat începe o conversație prin telefon cu o ființă pe care eu am bănuit-o a fi soția sa. Nu a fost orice conversație, ci una despre uleiul comestibil. În momentul în care femeia de la celălalt capăt al firului i-a răspuns, omul meu i s-a adresat cu „mamă”. Am tresărit puțin, pentru că nu-mi plac bărbații care le spun așa soțiilor. Ele nu ne sînt mame. Mama este una singură și este alta. Pe un ton umil, din nou am tresărit, începe s-o întrebe ce tip de ulei dorește. Dacă dorește din cel cu o bulină albastră sau cu bulină verde. Cînd i se comunică preferința pentru bulină verde intră într-o mare încurcătură pentru că uleiul respectiv era prezentat cu o stea, cu două stele și cu trei stele. Prezentarea sortimentelor era făcută în același ton, umil și speriat, fapt care m-a determinat să fac vreo cîțiva pași lateral pentru a-l și vedea pe omul care se rătăcise printre sortimentele de ulei comestibil. Era un om obișnuit, nici înalt, dar nici scund, cu un început de chelie și care ținea foarte strîns telefonul în mînă pentru ca soția lui să-l audă mai bine. Conversația a continuat pînă în momentul în care a primit acordul într-o formulă mai clară: „Ia odată, ia ce ulei vrei!”. Omul meu a întins mîna timid și a pus în coș una dintre sticlele care i-au făcut atîtea probleme. Cînd am ajuns, la rîndul meu, în fața raftului cu ulei, mi-am dat seama că multitudinea de sortimente ar fi putut pune pe oricine în încurcătură.
Am reflectat puțin la întîmplarea cu pricina. Cum se face că un asemenea om poate beneficia de un asemenea standard de viață? M-am gîndit cît de mult am evoluat, că secolul nostru rămîne unul al alegerilor și că dimensiunea noastră de consumatori ne poate pune mereu în încurcătură. Poate că nu merităm, dar sîntem deja foarte sofisticați ca gusturi pentru că există ceva care ne permite asta. O întrebare a venit de la sine și, plecînd de la ea, aș vrea să vorbim despre un mecanism economic subtil care face ca rafturile magazinelor noastre să fie mereu pline cu un așa mare număr de sortimente de mărfuri. Ce face, deci, diferența dintre un raft plin și unul gol într-un magazin? Există un secret pe care economiștii nu doresc a ni-l împărtăși? Vom spune de la început că nu există nici un secret. Totul ține de capacitatea economiilor noastre de a produce și de a difuza prosperitatea. Marfa este produsă și ajunge pe rafturile magazinelor. Dar este de ajuns? Nu! Ceea ce ține marfa pe rafturi e prețul acesteia. Prețul reprezintă acordul subtil, înțelegerea nescrisă dintre producător și consumator, dintre ofertă și cerere. Prețul unui bun la un moment dat permite producătorilor să existe și să se dezvolte, dar și consumatorilor să-și satisfacă gusturile. Prețul nu este deci o simplă mărime aritmetică aflată la îndemîna celor care cred că se pot juca cu legile economice. Necunoașterea duce la erori care nu întîrzie să penalizeze.
Pentru că despre prețuri și dirijarea lor discutăm, trebuie mai întîi să explicăm pe scurt mecanismul lor de formare. Într-o economie deschisă și pentru o marfă obișnuită, pentru care există mulți producători și mulți consumatori, regula de formare a prețului este simplu de descris. Presupunînd că cererea și oferta acestei mărfi se află într-un relativ punct de echilibru (care reprezintă prețul bunului în piață), trebuie să știm că acest punct (preț) de echilibru poate fi modificat prin variații ale cererii sau ofertei, sau variații ale celor două mărimi în același timp, dar cu o preponderență matematică în favoarea cererii sau în favoarea ofertei. Adică, într-un anumit interval, cererea a înregistrat o variație în amplitudine mai mare decît oferta sau oferta a variat într-o amplitudine mai mare decît cererea. De regulă, în piață, variațiile cererii sînt mai dese deoarece la acest capăt se află omul, cu multiplele sale calități: de consumator, de deținător al banilor, de țintă a producătorilor. Deci regula este că piața se află sub o permanentă presiune pentru creșterea și diversificarea consumului. Este ceea ce vom numi propensiunea sau dispoziția naturală către posesie și consum, pentru aproprierea mărfurilor, manifestată de către consumator. Oamenii consumă și sînt sclavii mărfurilor. Nu există o limită a consumului în afara celei oferite de preț. De exemplu, dacă vei plafona prețul la cartofi, consumul acestora va tinde să crească enorm. Pentru că vor fi căutate noi aplicații și utilități ale cartofului. De asemenea, tendința de stocare a mărfii va fi foarte mare, pentru că prețul fix va sta permanent sub presiunea creșterii capacității de cumpărare. Într-o piață liberă cererea rămîne moderată, cea excesivă fiind oprită de către acest mecanism fin de stabilire a prețului, de răspuns al pieței. De fiecare dată cînd piața simte o cerere nefirească, într-un anumit termen, pentru un anumit bun, o reglează prin creșteri de ofertă sau prin ajustare în sensul creșterii prețului. Cererea, sau propensiunea pentru consum, este ținută deci în frîu prin ajustări permanente. Totul se realizează automat. Piața fiind un permanent furnizor de informație pentru consumatori, dar și pentru producători. Prețul de echilibru funcționează asemenea uni gardian care supraveghează cu atenție acest echilibru, astfel încît bunul respectiv să nu fie în exces (o ofertă foarte mare), dar nici să lipsească (să apară penuria bunului din cauza creșterii excesive a consumului).
Nimeni nu poate face pe cale administrativă o supraveghere a prețurilor. Adică să urmărească toate aceste prețuri și să le aprobe creșterea sau scăderea în funcție de starea pieței la un moment dat. De aceea, libertatea prețurilor este fundamentală pentru economia de piață. Dacă vom presupune că cineva impune un preț la o anumită marfă, este ca și cum s-ar aprinde un bec roșu în sistem. Un bec roșu care semnalizează. Cererea pentru produsul respectiv va atinge în scurt timp un prag dincolo de care prețul nu poate fi ținut decît printr-o ofertă foarte mare, constantă și continuă la produsul respectiv. Dacă nu se întîmplă asta, atunci produsul respectiv dispare din magazine. Nu există altă variantă prin care tensiunea să poată fi rezolvată. Ori o ofertă continuă, ori produsul dispare de pe rafturi. Cum o ofertă continuă la un anumit bun, la un preț fix, este imposibil de imaginat, atunci produsul va ieși de pe rafturi generînd penuria și transferul său în economia neagră, la un preț chiar mai mare decît cel la care se găsea ultima dată în magazine.
Sigur, explicațiile de mai sus nu mai sînt valabile în cazul unui oligopol, așa cum este piața energiei din România, așa cum nu sînt valabile în cazul agriculturii și prețurilor la produsele agricole, acolo unde funcționează legea randamentelor neproporționale. Socialiștii, mai ales, au tot încercat să rezolve această ecuație a prețurilor fixe și nu au reușit. Și pentru că nici chiar ei nu puteau realiza o ofertă continuă la toate mărfurile, pariul lor a fost educația în spiritul consumului rațional. Sperau ca prin propagandă să determine consumatorii să-și ajusteze consumul. A fost pierdere de timp. Aceasta a fost, de fapt, iluzia lor. Că omul nou nu va mai consuma și se va mulțumi cu puțin și foarte puțin. Economia socialistă a fost o economie de penurie pentru că nu putea fi altfel. Prețul fix nu se împacă niciodată cu existența mărfii pe raft din cauza motivului despre care vorbeam: tendința consumului spre diversificare și creștere. János Kornai a explicat ca un economist, pe larg, acest mecanism prin care economiile socialiste se transformă în economii de penurie (recomandăm: Shortage economy. From socialism to capitalism sau, în limba română, Dinamism, rivalitate, economie de surplus apărută în anul 2017 la Editura Curtea Veche, și Anti-equilibrium, apărută la Editura Științifică în anul 1974).
Tentația celor care nu știu economie este aceea de a se lua la trîntă cu prețurile. Ei se cred atît de puternici încît prețurile ar trebui să-i asculte. Nu este așa. Chiar și dacă imaginăm, prin absurd, o economie de tip închis, perfect supravegheată și dirijată, tot aici se va ajunge. Deci drumul intervenționismului în prețuri este o capcană. Este ca un fel de drog. Dacă iei puțin azi și te simți bine ai impresia că ai găsit soluția perfectă. Or, nu este așa, dacă nu te oprești peste cîtva timp poți fi mort. Este de anticipat însă ca în viitor, pe fondul pătrunderii tot mai adînc a populismului și în decizia economică, să asistăm la tot felul de experimente. Asta și pe fondul tăcerii suspecte a celor care știu despre ce este vorba, dar care au sinecuri politice sau administrative de apărat. Cu toții tăcem, cu toții vom fi victime. Ca să nu mai vorbim că drumul restrîngerii libertății economice are la cap, ca o continuare, drumul restrîngerii libertății politice. Acesta este marele pericol. Intervenționismul economic deschide drumul atît de cunoscut spre tiranie.
„Secretul” rafturilor pline nu este nici un secret. Este acolo un echilibru foarte fin între cerere, ofertă și dinamismul unei economii și al unei vieți tot mai sofisticate. Sigur, nu ne oprește nimeni. Putem relua iluziile socialiste despre prețuri fixe și bunăstarea tuturor, numai că trebuie să știm că vom ajunge în același punct. La rafturi goale, foamete, dezumanizare și instabilitate socială.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
Foto: wikimedia commons
