Despre mamele adolescente (căci tații nu intră în statistici)
Una dintre știrile cu iz de breaking-news preluată cu elan de marea parte a mass-media, pe 1 ianuarie, a fost: „Mama primului copil născut în 2021 în România este o adolescentă de 15 ani”.
Este însă această știre un breaking-news? E un fapt șocant, în contextul unei societăți care de prea mulți ani se află pe primele locuri în Europa la capitolul „mame minore”? A declanșat vreo dezbatere la nivel național? Ați auzit, cumva, politicieni alarmați, gata să se mobilizeze de urgență pentru găsirea unor soluții și remedierea acestui fenomen social? Sau a fost o știre ca oricare alta, pentru o societate obișnuită să mănînce sfinți și să scuipe draci?
Potrivit unui amplu și recent raport al UNICEF România, derulat în parteneriat cu Asociația Samas, „Sarcina la adolescente în România”, în prezent ne situăm pe locul doi, după Bulgaria, cu un număr de peste 16.000 de adolescente cu copii. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, citate în raport, în ultimii ani procentul mamelor adolescente a înregistrat o fluctuaţie de aproximativ 10%.
„În 2018, 18.631 de adolescente au devenit mame. Dintre ele, 705 aveau sub 15 ani.
În 2019, numărul total de sarcini la adolescente este în scădere, ajungînd la 16.639 (cu 9% mai mic faţă de anul 2018), scădere care se realizează însă în special prin reducerea numărului de sarcini la vîrsta de 15-19 ani (o reducere de 9,3% faţă de reducerea de doar 3,9% pentru vîrsta mai mică de 15 ani).”
Potrivit aceluiași raport, vorbim și de un număr extrem de ridicat de avorturi în rîndul adolescentelor. În 2017 au fost înregistrate peste 6.000 de avorturi – dintre care 412 în cazul minorelor care nu împliniseră 15 ani. Chiar dacă în anii următori numărul a mai scăzut – în 2018 au fost 4.883, iar în 2019, 4.290 –, statistica denotă nu doar o lacună gravă în educația sexuală a minorilor, dar și lipsa de acces la mijloacele de prevenție.
Vorbind despre lipsa educației sexuale în școli și consecințele lipsei acesteia, potrivit unei alte analize din 2018, aparținînd organizației Salvați Copiii, 30% din mamele minore din mediul rural au declarat că informațiile despre viața sexuală și le iau de pe la vecini, prieteni sau de pe Internet. Astfel, 6 din 10 mame minore n-au avut niciodată acces la informații privitoare la sănătatea reproducerii sau educație sexuală, 5 din 10 gravide minore n-au fost la controlul unui medic ginecolog, iar 4 din 10 mame minore au născut prematur.
Despre introducerea educației sexuale în școli se tot vorbește de 20 de ani. Însă cum apare o inițiativă, cum sare o haită de „apărători” ai inocenței și-i dau la cap. Astfel, în 2001 a existat un început timid, un soi de Program Național, un pilot în urma căruia, trei ani mai tîrziu, a apărut o disciplină opțională în școli, „Educația pentru sănătate”. Însă materia era lăsată pe mîna învățătorilor, a diriginților sau a profesorilor de biologie (care, în teorie, ar fi trebuit să fie instruiți de specialiști). Proiectul a murit în fașă, căci nu a existat de fapt nici un interes real pentru susținerea sa: n-a existat nici un program de formare susținut și implementat la nivel național – de altfel, o statistică arată că, ani mai tîrziu, din totalul populației școlare, în perioada 2014-2015 doar 6% din elevi au urmat acest opțional.
Saga a continuat. În 2016, deputatul PSD Ninel Peia voia un proiect de lege prin care profesorii care ar fi îndrăznit să dea elevilor informații despre educația sexuală, fără acordul scris al părinților, să facă pușcărie. „De ce trebuie să omorîm inocența copiilor noștri, atunci cînd încă se mai joacă cu maimuțoii de pluș? În școlile copiilor noștri se introduc pe ascuns prozelitismul LGBT, pornografia și se încearcă să se distrugă și să se distorsioneze mințile copiilor noștri. (...) Nu sînt de acord cu legalizarea păcatului în România” – a declarat, la vremea respectivă, Ninel Peia. Proiectul, denumit „Legea inocenței”, a trecut atunci de Senat, însă a fost respins cîțiva ani mai tîrziu în Camera Deputaților.
Anul trecut s-au făcut din nou valuri. În aprilie 2020, a fost promulgată legea care prevedea obligativitatea organizării, cel puțin o dată pe semestru, a unor cursuri de educație pentru viaţă şi sănătate, inclusiv educaţie sexuală pentru copii. Însă, imediat, haita pudibonzilor s-a activat, mai mulți parlamentarii PSD și PNL depunînd un amendament la un proiect de lege privind drepturile copiilor prin care nu că voiau eliminarea sintagmei „educație sexuală” și înlocuirea acesteia cu „educație sanitară”, dar solicitau ca această materie să fie predată, din nou, doar cu acordul părinților. De altfel, deputatul PSD Adrian Solomon – cel care a provocat, acum cîteva luni, un scandal enorm într-o șaormerie din centrul Capitalei, căci nu voia să poarte masca de protecție, fiind de altfel și amendat pentru asta, deci un responsabil și un brav cetățean – a declarat că decizia privind cursurile de educație sexuală nu trebuie lăsată unor „indivizi care vor să smintească națiunea asta”. Proiectul haitei a fost votat o lună mai tîrziu.
Cu alte cuvinte, ne-am întors de unde am plecat. Predarea celor mai elementare noțiuni legate de viața sexuală, de prevenția bolilor și a sarcinii la adolescente a fost băgată iar în cutiuța cu tabuuri, iar accesul elevilor este condiționat de acordul părinților. Și-mi imaginez, bunăoară, părinții celor peste 16.000 de mame minore din statistici, și ai altora ca ele, debordînd de un real entuziasm la gîndul că fetele lor vor participa la aceste cursuri – pe care se pare că le consideră, asemenea parlamentarilor spoiți cu sfială de fată mare, drept o pervertire, nu o informație. Dacă e să fim onești, un părinte care și-ar da acordul pentru aceste cursuri este în primul rînd un părinte care are o relație deschisă cu copilul său, o relație bazată pe încredere.
Pe de altă parte, chiar dacă educația este cea mai mare parte a problemei, nu este singura. Să nu uităm că, vorbind despre majoritatea acestor copii, vorbim în special despre cei care provin din medii defavorizate, vorbim despre abandon școlar și despre o întreagă lacună a sistemului de protecție a copilului. Și să nu ignorăm faptul că acea statistică de peste 16.000 de mame minore implică, de fapt, un număr cel puțin dublu de destine frînte – căci ce șanse la o viață decentă au în societatea noastră atît mama, cît și copilul?
În puținele cazuri „fericite”, fetele care devin mame la vîrste minore rămîn cu partenerul sau sînt reprimite în familie, avînd de înfruntat, totuși, stigma comunității. În altele, devin beneficiare ale unor programe (puține și limitate) derulate de cîteva ONG-uri.
Însă, în cele mai multe cazuri, aceste fete, dacă nu își abandonează copiii și vor să-și ia rolul de mamă în serios, devenind peste noapte adulți, sînt practic abandonate de societate. Căci ce opțiuni are o fată de 15 ani, fără multă educație și cu un copil de crescut? Cum s-ar putea întreține, pe ea și pe copilul ei, chiar dacă și-ar găsi o slujbă – care n-ar putea fi decît una mizerabil plătită? Cum s-ar putea integra într-o societate cinică și ipocrită care știe să protejeze doar din vîrful unor buze pudibonde? Gîndiți-vă, doar, cum este judecată în România o asemenea fată?
Vorbind despre mamele adolescente (căci tații nu există în statistici) nu vorbim nici despre desfrîu și nici despre povești de dragoste ca în poezii. Vorbim despre niște copii inocenți, victime ale unei societăți iresponsabile. Copii care, de fapt, au o nevoie disperată de iubire, însă, căutînd-o în această societate duplicitară – care, pe de o parte, le pervertește ideea de iubire bombardîndu-i din toate părțile cu sexualitate, iar pe de alta, le interzice accesul taman în școală către informații care le-ar putea salva copilăria –, ajung să fie sacrificați pe altarul discursurilor pompoase și golite de orice logică ale unora, erijați în protectori.
