Denigrez, deci încă exist
În 2000 trebuia să vină sfîrșitul lumii. Așa bolborosise Nostradamus. Am vrut să mă găsească finalul „apocaliptic” la soare. Am trecut mai întîi în Grecia. Fraudulos. Nu știu exact de ce, probabil că-n mintea mea contau mai mult castraveții din tzatziki decît rațiunea și logica. M-au prins grecii și mi-au dat o mamă de bătaie pe care mi-o amintesc azi cu duioșie. În luna mai am plecat către Spania. Fără job, fără rude acolo, cu un bagaj precar de cuvinte și expresii. Am fost obligat să o asimilez de la zero. Primele impresii produc întotdeauna confuzie, ești obligat să compari stări, standarde, senzații. Nu eram membri UE, nu se puteau omologa studii, acte simple, m-am trezit că expirase viza de turist și nu aveam drept de ședere și de muncă.
În țară lucrasem în presă. Se pregătea Iliescu să zîmbească iar. Ne aducem aminte de perioada alegerilor și de irealul tur de scrutin doar cu Iliescu și Vadim Tudor pe buletine. Am fost mereu rău de gură, am lovit în liberali, în socialiști, în naționaliști, mereu am avut în vizor lichelele politice. Mi s-a spus că trebuie să intru în PRM dacă vreau să mai lucrez, ultrașii lui Vadim deveniseră toxici. A fost picătura mizerabilă care mi-a umplut paharul. Intrasem într-o stare în care nu mai auzeam pe nimeni. Sfaturile și sugestiile îmi produceau doar iritare. Am plecat într-o stare infernală, sperînd că oriunde ne va fi mai bine, mie și soției. Ne căsătoriserăm în 1997. Lucra ca asistentă medicală în Spitalul Județean. Altă atmosferă oribilă și acolo: „dumnezei” în halate, răcnete, stricai obiceiurile dacă nu voiai să iei șpagă. Nu s-a putut obișnui nici ea și și-a dat demisia. După două decenii sînt convins că a fost o decizie cît se poate de corectă. La ora sosirii căutam un loc de muncă pentru a pune ceva în farfurie și voiam acte pentru a fi în regulă. După atîția ani petrecuți în Peninsulă simt excelent diferențele dintre cele două țări. Mai întîi, nu există raiul pe pămînt. Spania nu e un paradis, nu plouă cu sangria, nici Picasso nu e omniprezent, așa cum mulți ar crede. Dar spaniolul nu te tratează de sus, nu are senzația că e rasă superioară și, în nici un caz, nu e convins că fără el civilizația s-ar stinge mîine. Nu te lovești de zidul de ipocrizie și superioritate din România, tratamentul dinspre autorități a fost mereu corect și eficient. Există un tip de căldură neîntîlnit acasă, respectul cu care ești tratat ca ilustru necunoscut este incomparabil mai mare. Nu ești călcat pe cap dacă îți vezi de treabă, nu deranja și nu vei fi deranjat, fii om pentru a fi tratat ca atare. Lucrurile astea chiar se întîmplă. Excepții? Desigur. Însă diferențele sînt enorme. Spirite, mentalități și atitudini diferite.
La început am avut dificultăți în a construi legături cu oamenii. Eram precaut, mereu în defensivă. A trecut o bună perioadă de timp pînă cînd m-am deschis și am realizat că oamenii creează relații și altfel: spaniolii se îmbrățișează și se pupă pe stradă cînd se întîlnesc. A fost un șoc pentru mine. Este un șoc și pentru cei care vin astăzi aici din alte culturi. Apropierea fizică merge mînă în mînă cu spontaneitatea discuției, cu fluiditatea conversației și cu naturalețea care planează imediat între oameni, între cei care se știu de-o viață și cei care abia se cunosc. Eram ca un sălbatic atunci cînd bunica unui spaniol m-a invitat la masă și făcea tot posibilul să mă simt de-al casei. Credeam că are doagele sărite, nu era normal să mă ia în brațe la intrarea în casă, să-mi schimbe farfuriile, să facă conversație pentru ca eu să nu fiu un simplu „extranjero”. Adaptarea socială și lingvistică s-a produs relativ repede și natural. Am învățat obiceiurile, am întrebat cînd nu am știut ceva, spaniola am controlat-o foarte bine după nici un an de zile.
Cu adaptarea psihică a fost mai dificil. A trebuit să-mi sparg singur carapacea cu care sosisem. Bagajul emoțional cu care am plecat din țară a fost o barieră de care am reușit în final să trec. Oamenii sînt rezultatul copiilor care au fost, al educației primite, al mediului în care au crescut. Nu cred într-un portret-robot al emigrantului. Se vorbește despre faptul că trebuie să îndeplinești o sumă de calități: determinare, adaptabilitate imediată, pregătire academică etc. Plecarea este simplă. Te urci în avion sau în mașină, uitîndu-te sau nu în urmă. Decizia, însă… Se ia în urma unui proces complex. Există toate temerile pămîntului: insatisfacții, sentimente, ruperi de familie, de prieteni, de locuri și de senzații olfactive, vizuale, auditive, vor exista mereu proiecții din trecut care vor reveni în mintea celui plecat, acel „Dacă n-aș fi făcut-o?” va fi mereu acolo, îți va zgîria mereu timpanul și îți va produce o stare ciudată, punțile cu locul de baștină nu se rup cu ușurință, mai ales dacă pasul l-ai făcut ca adult. Migrarea este un proces natural pe care noi l-am uitat. Oamenii s-au legat de pămînt relativ recent. Pînă mai „ieri” ne mișcam cu toții în urma turmelor de bizoni, a cailor și a oilor, căutam mereu terenuri mai bune, ape mai limpezi și condiții decente de trai.
Am descoperit că inamicul poate fi ucis. Am desenat frontiere. Sîntem stăpîni și avem simțul proprietății. Plecarea nu mai e o aventură. Mîine, dacă situația mi-ar fi periclitată, m-aș muta din Spania în orice colț al lumii care mi-ar oferi siguranță și respect. Am învățat să-mi apreciez prea mult propriul confort pentru a mă mai crampona de sentimente artificiale. Unii m-ar numi „dezrădăcinat” sau „trădător”. Zîmbesc. Sînt tulburat doar de modificarea relațiilor cu cei care într-adevăr contează pentru mine: membrii familiei. Nu plîng după Dunăre, nici după Bucegi, nu mi-e dor de mămăliga nimănui. Am Mediterana la doi pași, Pirineii sînt aproape, mămăliga mi-o fac singur. Sînt un produs al destinului. Puteam fi oriunde copilul alor mei, dar m-am născut în Galați, s-ar fi putut întîmpla într-un cort din stepa mongolă. Iau acest lucru ca atare, ca o stare de fapt. Nu mă exaltă, nu mă deprimă.
Cu ani în urmă, românii fugeau de comunism și de Ceaușescu, de pîinea pe cartelă. După Revoluție s-a plecat în valuri pentru a trăi în capitalism. Acum, în ultimii ani, se emigrează din dezgust, din deznădejde. Nu mai pleacă doar zidarii și șoferii. Pleacă masiv cei cu studii universitare pentru că s-au săturat de ipocrizia perpetuă și de hoția sistemică. Țările în care aleg românii să emigreze au un sistem de educație care îi ajută pe cetățeni să conștientizeze ce e mai bine pentru ei. Sînt sisteme care familiarizează din timp cu noțiuni civice, economice, electorale, cu drepturile omului, ale minorităților de orice gen, subliniază diferențele culturale și nu stigmatizează pe nimeni. Nu reduc, nu izolează, nu creează prejudecăți și exaltări inutile pentru secolul XXI.
Îmi este greu să emit soluții, verdicte sau adevăruri ce ar putea fi aplicate. Dar știu că există lucruri care funcționează: privitul în curtea vecinilor și termenul de comparație. Am putea să fim mai aproape de Franța, Germania, de țările scandinave? Sau ne-ar conveni mai mult Rusia, China, Venezuela sau Cuba? Democrație? Autoritarism? Dezbatere, Parlament, partide? Sau un tătuc care să dea zilnic cu pumnul în masă? Cum alegem corect? Există specialiști redutabili, nu doar politicieni guralivi. Există milioane de români care locuiesc și muncesc de ani de zile în țările civilizate. Poate știu și ei cîte ceva despre evoluția unei societăți. De ce oare nu au ales pentru familiile lor Rusia, Cuba, China? Haideți să ne punem și întrebarea asta. E simplă, la îndemîna oricui. România este țara care se zbate de 30 de ani să prindă trenul democrației reale, să se desprindă de protocronism, de misticism, de naționalism găunos. Nici astăzi nu am intrat în Schengen. Asta spune foarte multe pentru cine vrea să înțeleagă.
Nu poți oferi sfaturi cuiva care își pregătește valiza. Nu știi dacă este pregătit să înfrunte schimbarea. M-am simțit mereu un farseur atunci cînd am fost întrebat „Cum e acolo, ce ar trebui să fac la început?”. Nu pot fi spontan într-un asemenea demers. Astăzi nu cred că aș mai pleca din România. Sau poate că aș face-o și a doua oară. Experiența de acum nu e la fel cu cea a puștiului de 27 de ani care a traversat Europa spre apus. Poate că n-aș fi plecat dacă aș fi fost bugetar, cu loc călduț și sigur. Poate că nu aș fi emigrat dacă aș fi avut afaceri cu statul, dacă familia ar fi făcut parte dintr-o mică mafie sau „cooperativă”. Dar am fost toată viața un particular care s-a dat singur cu capul de pereți și a învățat din frumusețea vînătăilor. „Persoană fizică” în România? Niciodată, nici măcar astăzi, cînd optimiștii de serviciu sînt pe toate drumurile. Există schimbări, nu pot fi negate. Dar au loc la nivel individual. Doar unii oameni, din păcate foarte puțini, sfințesc locul. România nu s-a modificat radical. Stalinistul de Brucan avea dreptate. Sistemul rezistă. Fețe acre, tratament agresiv, zeflemitor, bătaie de joc, ghișee, cozi, timbre, dosare cu șină, vizite interminabile de la o ușă la alta, telefoane, intervenții, atenții, cadouri, plicuri, mica mită, marea sfîrîială, bodyguard-ul de la ușă și tanti de la lift, comisioane, șperțuri, șușoteli, silă, dezamăgire, lehamite. Întoarcerea în România ar fi o ipoteză amuzantă pentru mine în acest moment.
Ce înseamnă a denigra țara? A vorbi despre neajunsuri, corupție, mentalități opace? A critica clasa politică ineptă care urmărește doar propriile interese? Să critici vehement presa aflată în genunchi în fața unor bișnițari ajunși peste noapte stăpîni de trusturi? Să privești cu ochi clinic felul în care societatea este ținută în captivitate informațională? Să denigrezi țara înseamnă să scrii despre dezastrul din Sănătate, Educație, Cultură, despre o nație care este împinsă către est de urmașii bolșevicilor care nu știu ce înseamnă măsura și bunul-simț? Atunci, da. Aveți dreptate: denigrez zilnic. Și sînt mîndru că o pot face nestingherit.
Paul Gabor este scriitor și publicist. Cea mai recentă carte publicată este Rapel, Editura Herg Benet, 2020.
Foto: wikimedia commons
