De la modul filozofic de a trăi la martiriu

A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor e noua carte semnată de Costică Brădățan al cărei titlu ascunde o ambiguitate. E o carte de filosofie, așa cum ar părea la prima vedere, numai în măsura în care autorul propune „un excurs într-un domeniu încă necercetat: ontologia existenței ironice” (p. 18). Paginile cărții vorbesc, totuși, despre ceva mai mult de-atît. Dincolo de intenția asumată a autorului, cartea ne poartă în lumea deopotrivă fascinantă și înspăimîntătoare a martiriului. Cînd ultima pagină se va fi încheiat, cititorului nu-i va mai rămîne altceva decît să fie convins că în sfera sacrului, definit cum nu se poate mai bine drept „cel cu totul altceva” (das ganz Andere), nu intră doar aparițiile angelice pe care puțini dintre noi au șansa să le descopere cîndva, ci și prezența martirilor și posibilitatea martiriului, deschisă, în principiu, oricăreia dintre ființele omenești. Altfel spus, dincolo de lectura de specialitate, un mod profitabil este de a recepta această carte ca pe o incursiune în realitatea martiriului. Ce explică strălucirea morții martirice? De ce martiriul are această putere de a reconfigura o viață altminteri modestă, lipsită de strălucire și nu arareori plină de scăderi în plan moral? Strălucirea martiriului se impune de la sine sau, mai curînd, are nevoie de ochi care să o vadă și de cuvinte care să o transmită mai departe? Acestea sînt cîteva din nedumeririle de pe buzele multora pe care acest volum caută să le limpezească.

Filosofia ca mod de viață și martirajul

În clarificarea acestei noțiuni și, mai ales, în descrierea realității pe care conceptul o denumește, autorul îmbrățișează o perspectivă largă. Martiri nu sînt doar sfinții din calendar, ci oricare dintre „oamenii care mor pentru o cauză”, fie că această cauză este Dumnezeu, semeni, idei ori idealuri (p. 18), fie o Biserică anume – aș îndrăzni să adaug – în măsura în care identificăm martiri canonizați în virtutea sacrificiului pentru o Biserică și o confesiune dată. Desigur, titlul cărții restrînge această sferă semantică la martiriul pentru o idee, ceea ce înseamnă că și filosofia, în condiții extrem de precise, poate conduce la martiriu.

C. Brădățan merge pe drumul bătătorit mai înainte de Pierre Hadot, autorul care în anii ʼ70 a produs „o revoluție silențioasă în modul nostru de a înțelege istoria filosofiei occidentale”. Potrivit acestei „revoluții silențioase”, celor mai influenți dintre filosofi nu li se datorează un „corpus de doctrine”, ci mai curînd o anume „artă de a trăi” (pp. 37-38). În miezul acestei „arte de a trăi” se află „ideea de transformare”, cu precizarea că ceea ce se urmărește a fi îmbunătățit este sinele, iar nu societatea (p. 40). Poate nu întîmplător, Pierre Hadot a resuscitat lecția filosofiei antice în anii ʼ70-ʼ80 ai secolului trecut, adică într-un context în care Karl Marx însuși, teoreticianul transformării sociale, era revizuit și revizitat după consacrarea eșecului sovietic. Trebuie insistat asupra faptului că, în aceste împrejurări, demersul lui Pierre Hadot nu poate fi perceput ca alt proiect de revizuire a corpusului marxist, ci ca alternativă, ca o soluție aflată la antipod. Subiectul ar merita însă o abordare separată, pornind de la întrebarea dacă modul filosofic de a trăi conduce inevitabil, în anumite condiții, la martiriu sau, dimpotrivă, martiriul are nevoie de o ultimă și puternică zvîcnire a voinței personale în fața morții.

Martiriu filosofic, martiriu religios

Restrîngerea abordării martiriului la sfera ideilor e consolidată și prin secțiunea în care autorul face distincția dintre „moartea pentru Dumnezeu” și „moartea pentru idee” (pp. 145-151). Lăsăm cititorului plăcerea acestei descoperiri, plină de nuanțe, dar care prezintă, totuși, unele inconveniente. În primul rînd, nu discută dreptul de dispoziție asupra trupului ca diferență fundamentală dintre martiriul religios și cel filosofic. Dacă, în religie, trupul credinciosului e omorît de un terț, în „moartea pentru o idee” trupul poate fi omorît de filosoful însuși. În măsura în care autoimolarea și autoînfometarea ca forme „de a muri pentru o idee” sînt cazuri specifice de sinucidere, cel puțin în mecanica lor, atunci tocmai această sinucidere este ceea ce reprezintă deosebirea fundamentală dintre martiriul religios și cel filosofic și, totodată, explică de ce nu toți martirii primesc cununa sfințeniei. Astfel, un caz de autoimolare pentru ideea de dreptate (virtute cardinală inclusiv în vocabularul biblic) reprezintă un martiriu, dar poate întruni condiția necesară pentru a fi declarat sfînt? Desigur, sinuciderea are un statut problematic chiar și în sînul martiriului folosofic, așa cum arată discutarea interesantului caz al Simonei Weil (pp. 139-144) ori problematizarea distincției dintre filosofii-martiri și categoria unde intră militanții, sinucigașii (p. 238), dar rămîne un aspect contencios substanțial în relația dintre „martiriul pentru Dumnezeu” și cel „pentru o idee”.

În al doilea rînd, ar fi meritat arătat faptul că, spre deosebire de „martiriul pentru o idee” care necesită trei condiții pentru a-și desvărși statutul și pentru a-și atinge finalitatea („Cum devine un filosof martir”, pp. 207-250), „martiriul pentru Dumnezeu” nu-și atinge finalitatea ultimă decît în măsura în care e descoperit de posteritate prin lucrarea sfințeniei. Un martir religios poate întruni cele trei condiții enunțate și, totuși, să fie uitat. Acest martiriu nu este pierdut definitiv în măsura în care sfințenia dobîndită prin martiriu lucrează în posteritate astfel încît să fie descoperită și recunoscută ca atare la timpul potrivit. Astfel, dacă pentru martiriul filosofic sînt trei condiții de împlinit, în martiriul religios îi mai urmează o a patra: recunoașterea sfințeniei în cadrul eclezial, prin lucrarea acesteia în posteritate.

Metodă unică...

Lucrarea lui C. Brădățan este unică prin modul în care alege să răspundă la întrebările ce ghidează investigația: „Cum poate un filosof să-și folosească în chip potrivit moartea și cum poate da astfel un nou înțeles vieții sale?” (p. 21); „Ce procese lăuntrice presupune luarea deciziei de a-ți pune trupul în joc?”; „Ce se petrece cu trupul filosofilor?” în aceste condiții (p. 23). Fiind vorba de o problemă atît de sensibilă care angajează nu doar manifestarea exterioară, materială, a deciziei de a-ți sacrifica trupul/a-ți lăsa trupul să fie sacrificat pentru a demonstra superioritatea unei idei, ci și sfera internă a intenționalității, metoda e cum nu se poate mai potrivită. Autorul explorează subiectul cu resursele pe care le oferă documentele scrise (filosofice, literare, eseistice) și imaginile, indiferent că vorbim despre cadrele cinematografiei ori reprezentările artistice. Prea adeseori neglijăm să vorbim despre marile teme din vocabularul existenței – una dintre acestea fiind chiar moartea – și altfel decît strict analitic cu resursele cuvîntului, uitînd că și imaginea are propriul discurs și propria contribuție. Bunăoară, ce ne-am face dacă despre Dumnezeu am vorbi doar exegetic, în cărți de dogmatică, scăpînd din vedere iconografia și arta creștină, fără a mai aminti practica personală a credinței?

Autorul recurge la surse interdisciplinare pe care le așază cu măiestrie într-un ingenios dialog, scopul imediat fiind acela de a extrage semnificații care altfel ar rămîne greu de atins ori de-a dreptul inaccesibile. De pildă, am apreciat felul în care autoportretistica lui Edvard Munch a fost utilizată pentru a exprima vizual una din ideile lui Montaigne și, împreună, pentru a afla „ce înseamnă a insera moartea în viață”. Sau cum filmul A șaptea pecete al lui Bergman tîlcuiește Eseul despre experiența morții de Landesberg. Cred că discuția asupra marilor teme va intra într-un alt registru atunci cînd autorii vor îmbrățișa această metodă pe care aici C. Brădățan o ilustrează cu măiestrie.

...de explorare a vocabularului existenței. Moartea

Conceptul avut în vedere în această carte este moartea, iar concluzia inevitabilă care se desprinde din paginile cărții este că nu trebuie să fii cîtuși de puțin filosof ca să ai o atitudine filosofică în fața morții. Nu trebuie să fii autor de studii ori cărți de filosofie și nici măcar să fi predat cuiva lecții de filosofie ca să ai o atitudine filosofică în fața inevitabilului. Filosofia ca mod de viață este accesibilă oricui, cu condiția să faci din aceasta un exercițiu de fiecare zi. Reiese clar acest lucru din felul în care o seamă de oameni s-au raportat la moarte și, în același timp, cum au înțeles să-și folosească trupul pentru a rămîne fideli unei concepții și pentru a demonstra supremația unei idei chiar asupra vieții și cu prețul propriei vieți.

Prin fața cititorului se perindă o întreagă galerie de personaje. Ce se poate spune despre acestea că au în comun, dincolo de faptul că unele reprezintă ficțiuni literare (Ivan Ilici al lui Tolstoi) care ilustrează o idee filosofică despre moarte, iar altele sînt persoane istorice (Bruno, Morus, Hypatia, Socrate) care consacră cu propriul trup viziunea personală la întîlnirea cu iminența morții? Unii propun un anumit discurs teoretic asupra morții (capitolul „Primul chip” al morții), iar alții exemplifică concret întîlnirea cu moartea („Al doilea chip”). Spun că oricine, indiferent de cine este sau ce face, poate avea o raportare filosofică la moarte întrucît am în vedere, desigur, concluziile acestei cărți, dar mai ales ceea ce rezultă atunci cînd această lucrare este citită împreună cu tulburătoarea carte a lui Atul Gawande, Sîntem muritori (Litera, 2019). Eroii expunerii lui C. Brădățan sînt persoane, fictive ori reale, care au rămas în memoria publică. Eroii anchetei lui A. Gawande sînt persoane reale, dar anonime. Toți însă s-au remarcat printr-o opțiune sau, dimpotrivă, prin lipsa de opțiune personală în fața morții.

Opera trupului, opera hîrtiei

Discutînd moartea din perspectiva „martiriului pentru o idee”, C. Brădățan arată cum nu se poate mai convingător, prin amplul recurs la personaje, istorice ori fictive, la argumente textuale ori vizuale, importanța trupului în construirea propriei opere, chiar și dincolo de opera scrisă propriu-zisă. E discutabilă ideea că „locul propriu al filosofiei este trupul filosofului, nu cartea” (p. 51), dar, paradoxal, rămîne aproape de necombătut concluzia că „filosofia este o formă de scriere pe propriul trup, prin care filozoful însuși devine un text viu, o carte mereu în curs de scriere” (p. 253). Ca o încununare a celor afirmate, aș fi simțit nevoia unei discuții apăsate asupra trupului supus martiriului și asupra operei. În majoritatea cazurilor, opera intelectuală e distinctă de trup, fiecare are propriul destin. Autorul discută aici cazul în care martirajul trupului desăvîrșește și consacră opera, dar și cazul unic al Hypatiei de la care nu a rămas nimic, unica operă fiind martirajul trupului. Tocmai prin felul contrastant în care se prezintă, pe de o parte, cazul Hypatiei, iar pe de altă parte cazurile autorilor cu operă, mi se pare că trupul martirizat al filosofului nu se poate substitui operei atunci cînd aceasta lipsește. Trupul martirizat poate da naștere unor mituri și legende, poate inspira ideologii militante (Hypatia și feminismul), dar în nici un caz scrierea operei cu propriul sînge nu poate ține locul operei scrise pe hîrtie cu cerneală. Aici mi se pare că se ascunde principala ambiguitate din țesătura argumentativă. În sfîrșit, încă și mai prețioasă e concluzia că „filosofii-martiri nu se pot abține să moară rîzînd” (p. 254), măcar pentru faptul că anunță un nou proiect editorial pe care îl așteptăm cu interes.

Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Credit foto C. Brădățan: Bram Budel