De la lingvistică la film
Învață limba mea și vei începe să gîndești ca mine. Aceasta este ideea în jurul căreia se organizează întregul film științifico-fantastic american Arrival (tradus la noi prin Primul contact). Lansat în 2016, premiat ulterior cu multe Oscaruri, filmul se bazează pe o adaptare a unei povestiri, Story of Your Life, scrisă de autorul american Ted Chiang, și a avut un succes uriaș. Pe scurt (și fără a strica bucuria celor care încă nu au văzut filmul): douăsprezece nave extraterestre aterizează simultan în locuri diferite de pe planeta noastră și staționează săptămîni întregi fără a da semne de ostilitate. Marile puteri militare intră în alertă, căutînd să descifreze scopul venirii lor. Secondați de trupe speciale, astrofizicianul Ian Donnelly și lingvista poliglotă Louise Banks interacționează cu două uriașe ființe heptapode, în interiorul uneia dintre nave, separați de un perete transparent prin care încearcă să comunice.
Spre deosebire de alte filme de gen, în care reflectorul e îndreptat spre conflictul dintre rasa pămînteană și cea extraterestră, în Arrival contează stabilirea unui canal de comunicare prin descifrarea limbii lui ET. Nu mușchii și armele contează, ci puterea de analiză. Filmul abundă în referiri la concepte și metode lingvistice (Ted Chiang însuși, pentru a scrie povestea, a studiat lingvistica timp de patru ani) și, ca să le „prinzi” pe toate, ai nevoie de ceva inițiere în domeniu. Decodarea însă nu pleacă de la limba vorbită de heptapozi (înregistrările audio sună babilonic), ci de la simbolurile proiectate de aceștia pe un perete – niște semne circulare bizare cu configurații simultane care fac imposibilă identificarea unui început și a unui sfîrșit. Louise, interpretată de Amy Adams, aplică metodele din lingvistica de teren – acel tip de investigație prin interacțiune directă în care, neavînd o limbă în comun cu interlocutorul, arăți fără echivoc spre diverse lucruri din jur (piatră, frunză) și obții numele lor.
Louise ajunge să înțeleagă că „babilonia” sonoră și corespondentul ei scris, semnul circular, reflectă trăsătura fundamentală care deosebește sistemul de comunicare al heptapozilor de cel uman. Mesajul vorbit al omului este organizat în sunete care se înlănțuie unul după celălalt. Configurația noastră biologică e cea care constrînge acest proces: laringele conține un singur set (binar) de coarde vocale. Dacă am avea (măcar) unul în plus, ca unele specii de păsări cîntătoare, am fi și noi capabili să vorbim sau să cîntăm pe două voci simultan. La fel, cînd scriem, simbolurile stau sub semnul aceleiași liniarități. „Heptapoda”, în schimb, nu se supune secvențialității. Louise, prin descifrarea și învățarea acestei limbi, capătă o capacitate mentală neobișnuită: aceea de a se sustrage liniarității temporale și de a percepe timpul ca pe un continuum, ceea ce îi asigură și accesul (mental) direct la orice eveniment din viitor.
Cititorul fidel al Dilemei vechi recunoaște aici, desigur, ipoteza Sapir-Whorf, la care m-am referit într-o serie de texte anterioare de la această rubrică. În film, Ian Donnelly, interpretat de Jeremy Renner, o întreabă direct pe Louise: e adevărată teoria conform căreia, dacă înveți o limbă străină, creierul se reconfigurează? Astfel, spectatorul e ajutat să înțeleagă că scenele care par flashback-uri sînt, în realitate, flashforward-uri, amintiri din viitor ale Louisei. (Ca să fim mai exacți, așa cum am văzut în cele trei texte anterioare pe această temă, ipoteza Sapir-Whorf are în vedere limba maternă, care ar constrînge vorbitorul să perceapă lumea într-un anume fel, dezvoltarea ipotezei către limbile străine fiind una recentă în psihologia cognitivistă de azi.)
În realitate, Whorf precizează că monolingvul e „prizonier” în interiorul propriei limbi care îi dictează ce să vadă în lume în funcție de categoriile și descrierile de care e capabilă, și că doar poliglotul se poate sustrage acestui prizonierat. Dar, indiferent de toate aceste presupuneri, adevărul este că poliglotul nu gîndește sau percepe lumea altfel decît ceilalți, chiar dacă ajunge să viseze în altă limbă, cum se întîmplă cu Louise, în film, și cum se întîmplă și în realitate cu aceia care stau suficient de mult într-un mediu vorbitor de altă limbă decît cea maternă. Nici o limbă străină nu este în stare să reconfigureze circuitele cerebrale, deoarece acestea sînt, în modul cel mai concret cu putință, modelate de interacțiunea cu mediul.
Condiționarea biologică a capacităților noastre este atît de mare încît limba unei rase extraterestre ar fi greu – dacă nu imposibil – de decodat, din moment ce folosim algoritmi matematici după care funcționează propriul ADN. Ar fi de presupus că limba unei rase extraterestre este și ea modelată de propriul mediu, ca să corespundă necesității de descriere a realităților proprii. Dacă mediul Terrei și cel al altei planete nu ar avea absolut nimic în comun, atunci, chiar dacă am vedea imagini ale acelei planete, nu am fi în stare să identificăm lucrurile la care ne uităm, pentru că nu ar corespunde cu nimic din lumea noastră. Am suferi de ceea ce se cheamă în neurologie agnozie vizuală: imposibilitatea recunoașterii formelor.
La auzul limbii vorbite de rasa extraterestră am suferi, fără dubii, și de agnozie auditivă. Cînd, la începutul filmului, Louisei i se pune o înregistrare audio a unei comunicări în limba extratereștrilor, cerîndu-i-se să o traducă, imposibilitatea sarcinii este evidentă pentru oricine: amalgamul de sunete este o masă amorfă care nu corespunde sunetelor nici unei limbi de pe Pămînt, deci nu au cum să fie recunoscute, ci doar auzite, înregistrate. Fenomenul se întîmplă, parțial, și pe planeta noastră: o plescăitură din limbă, care pentru unele popoare africane reprezintă un fonem din inventarul sonor al limbii lor materne, nu reprezintă nimic de acest fel pentru un european. O plescăitură din limbă (numită click în Alfabetul Fonetic Internațional) va fi un sunet biologic (familiar, totuși, de aceea spun că fenomenul e parțial), și nu lingvistic.
Însă vorbim despre sci-fi, nu despre istorie. Iar Arrival, deși aduce împreună două teme obișnuite – comunicarea cu ET și călătoria în timp (fie ea și mentală) –, iese din rînd prin latura sa intelectuală, de obicei mai puțin dezvoltată în acest gen pe nedrept considerat marginal. Pentru crearea lui, echipa s-a consultat îndelung cu antropologi și lingviști, iar apropierea industriei filmului de mediul academic nu poate decît să ne încînte: știm că, în unele producții americane anterioare, au fost angajați lingviști din universitățile americane ca să inventeze limbi vorbite de diverse rase extraterestre. De exemplu, în John Carter (2012), limba barsoomiană (marțiană) a fost inventată de Paul Frommer, același care a creat și limba na’vi pentru Avatar (2009). Marc Okrand a proiectat limba klingoniană din Star Trek. Genul e tot mai complex, ambiția de a oferi publicului o experiență cît mai veridică e tot mai mare. E bine. Visătorii să continue să își imagineze alte lumi, pentru ca artiștii să le aducă în fața ochilor noștri, iar inginerii să le transpună, cînd vine vremea, în realitate.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
