De la idee la mesaj și înapoi
Termenul latinesc lapsus, care înseamnă „cădere” și, figurat, „eroare”, desemnează o incapacitate accidentală, temporară, a unei persoane, fie de a-și aminti o informație cu precizie (lapsus memoriae), fie folosirea greșită, involuntară și de obicei autocorectată spontan, a unui cuvînt în locul altuia, în vorbire (lapsus linguae) sau în scris (lapsus calami). În psiholingvistică, erorile spontane de vorbire sînt studiate cu scopul de a înțelege modul în care este organizată în creier limba (mai precis, aspectul mental al facultății limbajului). Un tip special e reprezentat de lapsusurile freudiene, numite astfel după Sigmund Freud, cel în atenția căruia astfel de fenomene au intrat cu mult timp înaintea apariției psiholingvisticii. Neuropsihiatrul austriac a studiat îndeaproape greșelile pe care oamenii le fac în mod curent – fie nu își amintesc numele unei persoane, ori aud/pronunță/scriu greșit un cuvînt sau un nume propriu (acte ratate, în terminologia autorului). Astfel, în Psihopatologia vieții cotidiene, Freud expune un caz relatat de un anume doctor Stekel, care povestește: „Trebuie să-i fac unei doamne o mustrare severă, și soțul ei, la rugămintea căruia fac aceasta, stă și trage cu urechea îndărătul ușii. La sfîrșitul predicii mele, care făcuse o impresie evidentă, spun: Sărut mîna, stimate domn! Aceasta m-a dat în vileag că cuvintele fuseseră adresate domnului, că de dragul lui vorbisem eu”. Al doilea caz, legat tot de experiența doctorului Stekel, implică aspecte apropiate de interfața psihic-fonologie: „Dr. Stekel îi spune unei doamne pe care o crede atinsă de boala lui Basedow: „Sînteți cu o gușă (Kropf) mai înaltă decît sora dumneavoastră. El voia să spună: Sînteți cu un cap (Kopf) mai înaltă decît sora dumneavoastră”.
Cu excepția lapsusurilor freudiene, care se sustrag analizei lingvistice, intrînd în zona analizei psihanalitice, toate celelalte tipuri sînt folosite în mod uzual de către psiholingviști în efortul de a descrie ce se întîmplă în mintea unui om înainte de rostirea unui mesaj. Pornind de la erorile spontane făcute de vorbitorii de engleză, Victoria Fromkin și M.F. Garrett au încercat, independent unul de celălalt, să construiască un model al producerii vorbirii, propunînd mecanisme similare. Astfel, se pot identifica trei niveluri: unul conceptual (la care vorbitorul alege mesajul pe care dorește să-l comunice), altul propozițional (unde se aleg structurile sintactice, intonația, cuvintele și trăsăturile lor gramaticale, precum și segmentele fonologice) și, în fine, cel articulator (la care cortexul motor comandă organelor de vorbire să producă tiparele acustice necesare).
Un moment delicat în care se pot da rateuri este cel al activării componentei lexicale: după ce creierul decide asupra sensului care trebuie transmis și alege o structură sintactică, trebuie să acceseze cuvintele care intră în acea structură. Există, însă, cazuri cînd, pur și simplu, nu găsim cuvîntul căutat și spunem „Îmi stă pe limbă!”. Sîntem în stare, în schimb, să dăm tot felul de detalii despre cuvînt, că începe sau se termină cu cutare literă, că rimează cu cuvîntul X, că are Y silabe, și așa mai departe. Fenomenul a fost numit TOT în engleză, de la tip-of-the-tongue (literal „vîrful limbii”), și are cîteva caracteristici: nu depinde de vîrsta vorbitorului – deși s-a observat că frecvența apariției lui crește odată cu înaintarea în vîrstă; cel mai des ne „stau pe limbă” numele de persoane; în încercarea de a ni le aminti, pronunțăm tot felul de cuvinte apropiate ca sonoritate sau sens. Această din urmă caracteristică e și cea care permite experimentatorilor să creeze artificial astfel de stări: ei dau subiecților definiții ale unor cuvinte obscure și le cer să le numească, ceea ce produce o serie de răspunsuri incorecte similare fonetic, fonologic și semantic cu ținta. Datorită unor astfel de studii știm acum că, în dicționarul nostru mental, cuvintele sînt stocate după criterii de formă și sens care explică numeroasele legături dintre ele: omofone, omografe, paronime, omonime, sinonime, antonime, meronime, hiponime și așa mai departe.
La cele trei stadii sau niveluri menționate anterior, psiholingvistul olandez Willem J.M. Levelt adaugă un al patrulea: automonitorizarea. Aici, vorbitorul face o evaluare a ceea ce tocmai a spus, asigurîndu-se că mesajul transmis corespunde intențiilor sale inițiale, făcînd corecturi, dacă e cazul. Acest nivel este el însuși tripartit: mai întîi vorbitorul se întrerupe, apoi folosește o expresie de editare („adică”, „vreau să spun”, „ăă”), iar apoi își corectează enunțul. Existența acestui al patrulea nivel i-a determinat pe unii cercetători să distingă între eroare și greșeală. Toate lapsusurile menționate mai sus sînt considerate greșeli: ele constituie probleme de producere a vorbirii pe care le avem cu toții, din cînd în cînd, ca vorbitori nativi ai unei limbi, și de care devenim conștienți în clipa în care le-am comis. De aceea ne și corectăm pe loc. Erorile, în schimb, ar fi acele greșeli pe care le fac vorbitorii non-nativi ai unei limbi, care nu sînt conștienți de formele greșite produse, deci care nu se corectează singuri.
Dar comunicarea presupune, pe lîngă emițător și mesajul său, un alt element, la fel de important, și anume receptorul. Nu e destul să avem un mesaj și să-l formulăm, el mai trebuie și înțeles. O parte importantă a eforturilor făcute în psiholingvistică este îndreptată în această direcție. Natura percepției vorbirii constituie, de ceva vreme, subiectul unei dezbateri care a împărțit cercetătorii în diverse tabere: unii și-au concentrat studiile asupra fonemelor și silabelor, alții asupra lexemelor. Mai multe concepte sînt vehiculate (percepție, recunoaștere, înțelegere, interpretare), iar numărul mare de teorii și termeni reflectă starea actuală de incertitudine în legătură cu acest subiect. Oricum ar fi, în literatura de specialitate se menționează două mari tipuri de procesare a vorbirii: „de jos în sus” și, invers, „de sus în jos”. În procesarea de jos în sus, ideea este că, atunci cînd un mesaj este descifrat, se pornește de jos, adică de la datele furnizate, și se merge în sus, adică pînă la concept. De exemplu, în activitatea de ascultare, cînd auzim sunetul /m/ lîngă grupul /ic/, înțelegem că avem cuvîntul mic, și nu pic. În activitatea de citire, cititorul pornește de la cuvintele și structurile din text, și merge în sus pînă la sens, pînă la interpretare. Sau, în percepția vizuală: cînd vedem forma, culoarea și mărimea unui animal, recunoaștem, de exemplu, iepurele. În procesarea inversă, de sus în jos, se consideră că plecăm de la concept și încercăm să-l plasăm în informația pe care o primim. De exemplu, în percepția auditivă, cînd auzim „pisicile vînează...”, ne așteptăm să urmeze cuvîntul „șoareci” înainte să-l auzim. Analog, cînd vedem ceva mic, alb și săltăreț, ne așteptăm să fie un iepure. În acest tip de procesare, ascultătorul/cititorul/spectatorul activează diverse tipuri de cunoaștere (altele decît cea strict lingvistică) cu scopul de a ajunge la sens. Dar, cum se întîmplă adesea cînd avem de-a face cu două puncte de vedere opuse, o atitudine mai fructuoasă ar fi să considerăm că aceste două tipuri de procesare sînt complementare, nu că se exclud reciproc: în mod evident, unele situații vor cere să pleci de jos, iar altele, de sus.
Atunci cînd doi oameni vorbesc unul cu altul, înțelegerea sensului mesajelor dintre ei presupune construirea unor „peisaje” mentale cît mai asemănătoare. În al său Curs de lingvistică generală, Ferdinand de Saussure spune: „Făcînd abstracție de exprimarea sa prin cuvinte, gîndirea noastră nu e decît o masă amorfă și indistinctă” , ca „o nebuloasă în care nimic nu e delimitat în mod necesar”. Am văzut mai sus că limba (corespondentul imaterial al vorbirii, aflat în mintea noastră) servește ca mijloc de structurare, de organizare a gîndirii. Avînd sediul în minte/creier, unitățile ei nu sînt mai fixe decît cele ale gîndirii. Limba, spune tot Saussure, „nu e un tipar a cărui formă trebuie luată de gîndire”, ci are rolul „de a servi drept intermediar între gîndire și sunet”; „gîndirea, haotică prin natura sa, este obligată să se precizeze, descompunîndu-se”. Ea se organizează în emisfera cerebrală stîngă, ierarhic, ca o piramidă răsturnată, de la cea mai mare unitate la cea mai mică, prin descompuneri succesive: propoziția, sintagmele, cuvintele, morfemele și terminațiile gramaticale, fonemele la sfîrșit. Elementele de prozodie (intonație, accent) se adaugă pe parcurs, furnizate de emisfera dreaptă. Apoi cortexul motor instruiește aparatul fonator să dea substanță acestora, iar piramida se reconstituie invers, prin sunete articulate liniar, unul cîte unul, care se grupează în unități tot mai mari – morfeme, cuvinte, sintagme, propoziții. Acestea sînt percepute de interlocutor, iar procesul decodării sensului se bazează pe reconstituirea piramidei – dar, de data aceasta, în mintea receptorului, ideal în aceeași configurație cu care fusese construită mental de emițător.
Toate descrierile de mai sus reflectă limbajul în calitatea lui de instrument biologic: o capacitate a minții umane instanțiată neural. Ele nu spun nimic despre calitatea sa de instrument cultural – aspect pe care, în general, definițiile cuvîntului îl lasă pe dinafară sau îl consideră marginal. Însă funcția principală, cea de comunicare, a limbajului nu și-ar atinge ținta în absența unui set comun de experiențe al vorbitorilor, deoarece cultura modelează sensurile transmise într-o comunitate, le influențează. O să exemplific în registru minor, cu un dialog pe care l-am auzit din întîmplare între două persoane necunoscute: în contextul unei discuții, pe timp de iarnă, despre temperatura din locuință, la întrebarea „La tine în casă e cald?”, răspunsul a fost „Eu stau la 7”. Nu e nevoie să vii dintr-o țară cu o cultură total străină ca să nu înțelegi ce înseamnă răspunsul. Poți aparține de aceeași cultură și să nu înțelegi sensul, pentru că ai o experiență de viață diferită: ai trăit toată viața la casă și ai avut sobe, ori ai stat la bloc, dar ai avut centrală termică proprie, sau nu ai avut, dar ai stat la un etaj cuprins între 1 și 4, destul cît să nu știi că agentul termic nu ajunge prea sus la noi în țară. Ideea e că toată fiziologia implicată în actul comunicării și al înțelegerii sensului lexical e dublată de înțelegerea unui sens supraadăugat, a celui desprins din viața trăită a vorbitorilor. Pentru a fi receptat cum trebuie, sensul lexical are nevoie de cel cultural. Semnificația nu se află în semne; lingviștii spun că se află în mintea vorbitorului; dar ea ajunge acolo prin lume, prin mediu: tot ce e în limbă (componenta abstractă, virtuală, imaterială a limbajului) provine din vorbire (componenta concretă, fizică, materială a limbajului). Iar vorbirea este o consecință a mediului, a culturii, care o formează și o informează deopotrivă prin transmiterea limbii de la o generație la alta.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Sigmund Freud (wikimedia commons)
