De ce „tic-tac” și nu „tac-tic”?

Să fii avocat în Evul Mediu englezesc era sigur greu, observă David Crystal, unul dintre cei mai buni lingviști contemporani, în The History of English in 100 Words, explicînd: toate cărțile juridice erau scrise în latină, apoi, în secolul al XIII-lea, au început să fie scrise în franceză. După aceea, în vocabularul legilor a pătruns engleza. Ce cuvinte dintre cele trei tipuri era mai bine să fie folosite în documente, astfel încît să nu încapă interpretări avocățești? „Dacă cineva decidea să-și lase averea unei rude, hîrtiile trebuiau să se refere la goods (cuvînt din engleza veche) sau chattels (cuvînt din franceza veche)?” Avocații au decis: ambele, iar expresia goods and chattels încă mai există în engleza juridică a prezentului, desemnînd toate proprietățile cuiva. În limbajul comun, cu cățel și cu purcel. O mulțime de astfel de dublete, legate prin conjuncția and („și”), au fost formate după acest tipar și au rezistat pînă azi: fit and proper (englez-francez), peace and quiet (francez-latin). Apoi au început să se combine cuvinte din aceeași sursă, de teama de a nu avea diferențe de sens: null and void „nul și neavenit” (francez-francez) ori each and every „absolut fiecare” (englez-englez).

Engleza este plină de astfel de structuri fixe, legate sau nu prin și, care nu aparțin jargonului juridic, ci limbii comune: salt and pepper, ladies and gentlemen, male and female, rock’n’roll, ding-dong, tick-tock... Toate sînt motivate cultural, dar, dincolo de întrebarea de ce sînt alăturate astfel de cuvinte, se mai poate pune una: de ce ordinea lor este aceasta și nu cea inversă? De ce „sare și piper” și nu „piper și sare”? De ce „tic-tac” și nu „tac-tic”? Legat de tic-tac sau ding-dong avem, de la Al. Rosetti, o explicație de ordin fonetic privitoare la alternanța vocalelor: ea s-ar datora „interpretării urechii noastre, întrucît pendulul, de exemplu, produce întotdeauna aceeași notă fixă, care a fost percepută ca două note diferite: cînd pendulul bate la stînga, percepem o notă ascuțită (i sau ü), cînd bate la dreapta, nota e gravă (o sau a). Dubla interpretare dată zgomotului uniform al pendulului se explică prin acomodarea imperfectă a mușchilor urechii și prin oboseala provocată de tensiunea nervoasă”.

Literatura de specialitate (rezumată într-o lucrare din 2003 a lingvistului american Steve Parker, din care selectez doar cîteva exemple) identifică, în dublete, acțiunea unor constrîngeri semantice asupra vorbitorilor, fapt care permite formularea unor generalizări. De exemplu, în expresii ca here and there („pe ici, pe colo”), now and then („din cînd în cînd”, dar, literal, „acum și atunci”), front and back („față-spate”), singular and plural, și multe altele, principiul care se poate extrage, legea semantică ce se poate formula este: mai întîi eu. Toate au ca referință, ca punct de plecare, eul vorbitorului. Dar, pe lîngă aceste constrîngeri semantice, cercetătorii au identificat unele fonologice, iar pe baza lor au fost ierarhizate, în ordinea importanței, mai multe principii care iau în calcul trăsături legate de vocalele sau consoanele din cele două structuri ale expresiei fixe englezești.

Astfel, legea întîi e legată de numărul de silabe (sau de vocale, din moment ce silaba este organizată în jurul unei vocale): în dublet, primul vine elementul mai scurt – salt and pepper, male and female, ladies and gentlemen. În toate aceste exemple, al doilea cuvînt este cu o silabă mai lung decît primul. Legea a doua stipulează lungimea vocalei: elementul cu vocala mai scurtă va fi primul – trick or treat, spun copiii de Halloween, cînd colindă pe la case, nu invers. Cele două elemente conțin sunetul i, dar în primul este i scurt, în al doilea i lung. Legea a treia se referă la numărul de consoane cu care începe fiecare element: primul element va fi acela care are mai puține consoane inițiale –  fair and square, de exemplu. Legea a patra ia în calcul sonoritatea consoanei inițiale. Sonoritatea a ajuns recent să fie măsurată obiectiv în decibeli și, în funcție de valoarea acesteia, sunetele limbii engleze au fost ierarhizate cu valori ale indicilor de la 10 (vocalele) la 1 (consoanele p, t, k,  și č – sunetul inițial din cuvinte românești precum ce, cine). Astfel, aparatul portabil de emisie-recepție walkie-talkie se numește așa și nu talkie-walkie pentru că aceia care l-au numit au simțit instinctiv o preferință pentru sunetul w, cu indice de sonoritate 8, față de t, cu numai 1. Legea a cincea se vede în tic-tac și ding-dong, în care contează ce parte a limbii e mai aproape de cerul gurii cînd articulăm o vocală, închizînd astfel aerul mai mult (i) sau mai puțin (a, o). Astfel, un element vine primul dacă are o vocală posterioară, adică mai închisă. Legea a șasea ia în calcul numărul de consoane finale: primul va fi elementul cu mai multe – sink or swim („la noroc”, „ori la bal, ori la spital”). În fine, legea a șaptea explică de ce spunem rock’n’roll și nu invers: primul element va fi cel cu sonoritatea consoanei finale mai scăzută (k are indicele 1, pe cînd l are indicele 6). Interesant la aceste șapte legi fonologice este și faptul că ele sînt ierarhizate în ordinea importanței: în cazul unui conflict între două principii, cel cu rang superior tinde să îl anuleze pe cel de rang inferior. De exemplu, în expresia fixă bread and butter („pîine cu unt”), legea întîi (cîte silabe există) bate legea a treia (cîte consoane inițiale avem). Statistica confirmă și că numărul de exemple care se constituie ca excepții de la o regulă dată (pentru că există și din acestea) e direct proporțional cu rangul acelei reguli.

Steve Parker descrie un interesant experiment psiholingvistic pe care l-a efectuat cu 332 de subiecți, vorbitori nativi de engleză, cărora li s-a dat o listă cu 99 de structuri expresive formate prin reduplicare (cum ar fi, în română, tura-vura, harcea-parcea, hai-hui), numai că dubletele lui Parker erau inventate, nu făceau parte din vocabularul limbii engleze (de exemplu: roshy-toshy, roly-poly). Vorbitorii au fost rugați să evalueze care secvență li se pare mai naturală, roshy-toshy sau toshy-roshy. Rezultatele obținute au invalidat două ipoteze sugerate anterior de alți cercetători, conform cărora ordinea alfabetică, respectiv frecvența lexicală, ar conta în această problemă, validînd, în schimb, constrîngerile de ordin fonologic expuse în cele șapte legi. Parker arată că ierarhia sonorității în limba engleză este o realitate psihologică.

Experimentele care implică cuvinte sau expresii inventate scot la iveală lucruri fascinante despre relația dintre limbă și minte/creier. Am văzut, în articolul „Despre sinestezie“, preocupările lui Ramachandran în această direcție. Menționam acolo, în treacăt, o altă cercetare americană, din 1958. Făcut de Jean Berko-Gleason cu subiecți de vîrstă preșcolară și școlară (de la cinci ani și jumătate la șapte), și cîțiva adulți (pentru referință), experimentul avea scopul de a descoperi statutul psihologic al unui anume tip de descriere lingvistică: în engleză, forma de plural -s, care se adaugă la sfîrșitul substantivelor regulate, se poate citi în trei feluri diferite – s, z și iz –, în funcție de o trăsătură distinctivă a sunetului final al respectivului substantiv; similar, forma de trecut -ed, care se adaugă la sfîrșitul verbelor regulate, se poate citi în trei feluri diferite – t, d și id –, în funcție de același factor. Studenții mei, adulți fiind, au probleme cu acest tip de informație pentru că trebuie grefat pe cunoștințe anterioare de teorie fonetică; nici vorbitorii adulți nativi nu dispun explicit de acest tip de informație, decît dacă îl studiază. Întrebarea care se pune este, deci: pronunță copiii corect? Dacă da, de unde știu cum să procedeze?

„Substantivele” (wug, lun, tor, heaf, cras, lass, gutch, kazh, nizz) și „verbele” (bing, gling, rick, spow, mot, bod) au fost toate inventate, ca să nu existe posibilitatea ca formele de plural sau de trecut să mai fi fost vreodată auzite și memorate. Din motive evidente, las deoparte alte detalii referitoare la acest experiment complex și excelent documentat, sărind direct la rezultate: copiii s-au descurcat foarte bine, performanța lor îmbunătățindu-se, previzibil, cu vîrsta. Gleason remarcă: „Dacă cunoașterea limbii engleze ar însemna doar acumulare de cuvinte memorate, te-ai aștepta ca măcar un copil  să refuze să răspundă, pe motiv că nu a auzit niciodată de wug [...]. Dar nu s-a întîmplat așa ceva. Au răspuns la întrebări [...]. Nu toate răspunsurile au fost corecte, dar au fost consecvente și ordonate, demonstrînd, fără nici un dubiu, că, la aceste vîrste, copiii operează deja cu reguli morfologice clar delimitate”.

Concluzia care se poate trage din toate acestea este că, în mintea noastră, operează legi de existența cărora nu sîntem conștienți. În funcție de nivelul de analiză (fonologic, morfologic, sintactic), lingviștii extrag legile gramaticale studiind modul în care se combină elementele specifice (pe de o parte, sunetele/fonemele între ele, în fonologie; cuvintele cu diverse terminații gramaticale, în morfologie; cuvintele între ele, în sintaxă). E clar că toate se bazează pe operațiuni care au loc la nivel mental, dar nu toate sînt la fel de ușor de scos la lumină. Regulile morfologice și sintactice sînt cele mai accesibile pentru că unitățile studiate, luate individual, au sens propriu, toate transmit informație (lexicală și/sau gramaticală). Pe cînd cele fonologice, nu. Fonotactica unei limbi e inaccesibilă în resorturile ei adînci. Studiem sunetele cuvintelor și constatăm că se combină doar în anumite moduri, că diverse secvențe sonore sînt nepermise (de exemplu, japoneza respinge grupurile de consoane, despărțindu-le automat prin vocale, engleza nu acceptă ca vreun cuvînt să se termine în sunetul a, i, o sau u scurt), pe cînd altele sînt favorite. De ce se întîmplă aceasta? Ce legi mentale acționează în ordonarea sunetelor? Experimentele de tot felul arată că, pe măsură ce învățăm limba maternă, cu ajutorul imitației, creierul extrage și formulează reguli pe care le aplică apoi, în algoritmi de învățare, fără ca noi să știm. Poate că tot așa, fără să știm, creierul găsește sens în sunete, dictîndu-ne comportamentul verbal. O provocare pentru foneticienii viitorului va fi să descopere dacă realitatea psihologică a sonorității este aceeași doar pentru vorbitorii aceleiași limbi. Nu cumva poate fi extinsă? Și dacă da, cît de departe?

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.