De ce nu vorbesc maimuțele
Undeva prin sezonul al șaselea, Jerry din serialul comic american Seinfeld constată: „Maimuțele au fost primii astronauți în anii ʼ60, lucru care, cu siguranță, le-a părut absolut firesc: «Chestia asta e un pas logic, poate, în viața mea, după ce am lucrat atîta cu flașnetarul de la circ; cred că sînt gata să fac față teribilelor forțe gravitaționale de la intrarea în atmosferă»”. Maimuța a fost, se pare, învestită cu foarte multă încredere de savanții americani pe parcursul secolului trecut. Cu doar treizeci de ani înainte, primatele fuseseră supuse unor programe intensive de învățare a limbii engleze, iar apoi de însușire a limbajului semnelor, folosit de surdo-muți.
Ca să înțelegem fenomenul, trebuie să vedem contextul cultural mai larg. La începutul anilor 1900, psihologia în Statele Unite era puternic influențată de teoriile materialiste ale lui Charles Darwin, care publicase, cu mare răsunet în lumea științifică, Originea speciilor și Descendența omului. Psihologii primei jumătăți de secol trecut s-au numit behavioriști pentru că în centrul preocupărilor lor s-a aflat comportamentul (behavior), prin care înțelegeau un complex de reacții mecanice provocate de mediu. Avînd ca punct de pornire cercetările lui Ivan Pavlov asupra animalelor, behavioriștii americani – John Watson și B.F. Skinner, printre cei mai celebri – și-au extrapolat concluziile asupra comportamentului uman: de vreme ce, în tradiție darwiniană, omul face parte din marele lanț al evoluției, înseamnă că aceste concluzii se pot aplica și la el.
Astfel, unii au negat existența vieții psihice a omului, a conștiinței, considerînd că toate fenomenele și procesele umane sînt pur biologice. Gîndirea părea că depinde de limbaj, fiind considerată o formă subvocală a acestuia. Watson și Skinner erau de părere că psihologia vremii trebuia să capete un statut de știință adevărată, obiectivă, bazată doar pe fapte (adică pe observarea directă, nemijlocită, empirică, a comportamentului), de aceea era necesară renunțarea la conceptele vagi, nedemonstrabile, precum minte, gîndire sau viață psihică.
În urma lansării ipotezei legăturii de rudenie a omului cu cimpanzeul, în primele decenii ale secolului XX, o mulțime de experimente au fost pornite cu mare entuziasm în lumea științifică americană, alocîndu-se fonduri uriașe pentru a se afla dacă primatele ar putea fi învățate să vorbească. Credința conform căreia maimuțele mari (cimpanzeu, gorilă, urangutan) ar putea vorbi intră în logica behavioristă: dacă mediul condiționează comportamentul, înseamnă că, aflată și crescută în mediul potrivit, adică plin de stimuli verbali, o maimuță ar putea începe oricînd să vorbească. Numai să i se dea ocazia.
În anii 1930, numeroși psihologi americani s-au oferit să adopte pui de cimpanzei. Winthrop N. Kellogg, primatolog şi doctor în psihologie la Indiana University, împreună cu soţia sa, Luella, au crescut un pui de cimpanzeu, Gua, în vîrstă de circa 7 luni, împreună cu propriul lor bebeluş, Donald (care avea10 luni). Pe parcursul experimentului, efectuat la Yale Anthropoid Experiment Station din Orange Park, Florida, între 1931-1932, cei doi micuţi au avut parte de exact acelaşi tratament: au fost îmbăiaţi, îmbrăcaţi, hrăniţi, alintaţi (în limba engleză), plimbaţi în braţe şi pe jos, învăţaţi să mănînce cu lingura, ca doi fraţi gemeni. Studiul care a rezultat, The Ape and the Child (1933), se întinde pe 336 de pagini, şi este excepţional documentat cu fotografii şi explicaţii.
În fiecare zi, celor doi li se verificau diverși parametri biologici: tensiunea arterială, greutatea, înălțimea, reflexele, vocalizarea, reacția la gîdilat, progresul locomotor. Totodată, erau atent monitorizate memoria, vocalizarea, dexteritatea manuală, capacitatea de rezolvare a problemelor, comportamentul la joacă, atenția, obediența, înțelegerea comenzilor verbale.
Experimentul a durat nouă luni, după care a fost oprit. În acest răstimp, Gua și Donald s-au atașat unul de celălalt, fiind mereu parteneri de joacă. Însă Gua nu suporta singurătatea, pe cînd Donald, dacă nu era nimeni prin preajmă, se juca și de unul singur. Atașamentele specifice au fost: Gua față de Winthrop Kellogg (dacă el absenta, maimuțica tîra peste tot după ea un articol de îmbrăcăminte al acestuia și vocifera neconsolată), iar Donald față de propria mamă, pe care o urma pretutindeni, dar nu țipa atît de tare după ea dacă dispărea.
Studiul furnizează tot felul de date, însă pe noi ne interesează problema limbii și a comunicării în cazul primatei (dezvoltarea lui Donald a fost cea tipică omului). Ni se spune că Gua își mișca buzele și limba cu mai multă ușurință decît Donald; reacția la foame consta în mestecarea unui colț de haină a „părinților” sau sugerea degetelor acestora; reacția la nevoia de somn era trîntirea bruscă și repetată pe podea, timp de cîteva secunde, în mijlocul vreunei activități oarecare. Sistemul ei de comunicare, biologic, cu care era înzestrată ereditar, conținea patru vocalizări: secvența binecunoscută a primatelor „u – u”, un strigăt, vocalizarea pentru hrană și un fel de mormăială. În plus, putea strănuta, rîde și tuși ca un om. Kellogg spune că, în afara acestor sunete cu care venise pe lume, Gua nu a pronunțat nici un altul.
La sfîrșitul celor nouă luni, Gua era capabilă să înțeleagă nouăzeci și cinci de cuvinte și expresii (nu-nu, arată unde este nasul, închide ușa etc.), iar Donald o sută cinci. De exemplu, la întrebarea „Unde este nasul?”, o fotografie îl înfățișează pe Donald cum își prinde nasul între degetul mare și celelalte degete, pe cînd Gua își atinge nasul cu vîrful degetului arătător. Kellogg conchide că alcătuirea biologică a omului și cea a primatei sînt îndeajuns de similare pentru a permite ca aceiași stimuli să producă reacții asemănătoare. Dar, dincolo de similitudinile de suprafață semnalate, studiul arată, indubitabil, că, indiferent de șansele oferite de mediu, ereditatea are ultimul cuvînt.
Experimentele de acest gen au fost cu totul abandonate cînd cercetătorii au stabilit că maimuţele sînt dezavantajate de un factor pur fiziologic: ele nu au control voluntar asupra aparatului fonator deoarece nu este destinat vorbirii (concluzie care, cred eu, putea fi trasă și pe gratis). Tractul vocal al primatelor nu le permite să producă prea multe sunete (se spune că recordul ar fi deţinut de cercopitecul sud-african, cu aproximativ douăzeci de vocalizări distincte). Limba, mai plată şi mai subţire decît a omului, rămîne relativ imobilă în timpul producerii sunetelor, iar maimuţele antropoide vocalizează atît în timpul inspirării, cît şi al expirării aerului din plămîni. Omul, în schimb, vorbește doar pe aerul expirat. (Există, totuși, cîteva excepții: unele triburi din Africa de Sud, boșimanii și hotentoții, au și sunete inspiratorii – niște plescăituri din limbă – pe care noi nu le percepem ca sunete lingvistice, ci doar biologice, ele nefiind marcate în sistemul nostru mental.)
Dar eu cred că nu trebuie să incriminăm doar factorul fiziologic atunci cînd vorbim despre incapacitatea maimuţelor de a folosi sistemul lingvistic verbal. Ar însemna că, dacă ar avea tractul vocal necesar, maimuţele ar putea vorbi fără oprelişti. Or anatomia unei specii este în strînsă relaţie cu creierul ei. La om, ariile cerebrale destinate limbii sînt situate în neocortexul frontal, cel responsabil cu toate formele superioare de gîndire, care maimuţelor le lipseşte.
În contrast, comunicarea primatelor e controlată de structuri din trunchiul cerebral şi sistemul limbic, implicate în procesarea emoţiilor şi comportamentului instinctual, localizate sub cortex. Mulţi cercetători cred că maimuţele mari nu au nici un fel de înţelegere a limbii umane. Pot „înţelege” cuvinte sau semne individuale numai în măsura în care le pot imita. Însă nu se poate vorbi de sintaxă, întrucît gramatica este o facultate a minţii, prespecificată în gene. În concluzie, maimuţele nu au de ce să se simtă ruşinate, comportamentul lor fiind unul cît se poate de natural. Nenatural este să încerci să convingi că o specie animală poate mai mult, în dorinţa de a demonstra că omul şi-a pierdut doar blana.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată pe lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
