De ce învățăm?

C

e însemna, în trecut, o educație bună? Din lumea greco-romană a secolului I ne parvine, prin Institutio oratoria, a lui Quintilian, cea mai detaliată expunere a unui program pedagogic care a supraviețuit pînă acum, după cum spun Roy Harris și Talbot J. Taylor, în Landmarks in Linguistic Thought (I). Aflăm, astfel, că educația copilului e necesar să înceapă chiar după naștere, prin doica aleasă: ea trebuie să aibă un caracter bun, iar vorbirea să-i fie fără cusur, pentru că nou-născutul o va imita. Iar dacă printre preocupările acesteia s-ar număra și filozofia, ar fi absolut minunat. Copilul trebuie să fie bilingv, să învețe neapărat și greaca pe lîngă latină, și să nu se aștepte vîrsta de 7 ani ca să înceapă să citească, pentru că se pierde timp prețios. Scrisul va urma imediat. De îndată ce copilul va stăpîni cititul și scrisul, un grammaticus va începe să-l învețe gramatica (latină și greacă, inclusiv comparată): noțiuni practice de pronunție, ortografie, părțile vorbirii, declinările, conjugările. Studiile lingvistice trebuie să fie detaliate și temeinice, iar cultivarea limbii, dublată de cea a caracterului, va duce la conturarea oratorului: „omul care poate cu adevărat să fie cetățean, care e capabil să răspundă cerințelor publice și private, care poate călăuzi statul prin sfaturile sale, care poate să dea acestuia o bază solidă prin legi, și care poate, prin deciziile sale judecătorești, să stîrpească corupția“.

Asociat cu puterea, scrisul – și, automat, cititul – constituie, secole la rînd, instrumente secrete, rezervate unei elite. Alfabetizarea este mijloc inițiatic e-chi-valent cu „distincție, dominație și comunicare controlată“, susține Roland -Barthes. Dacă idealul de înzestrare morală mai pălește (eventual) de-a lungul timpului, prestigiul și viața confortabilă – sau, cel puțin, mai confortabilă decît a neștiutorilor de carte – rămîn principalele motivații ale angajării în eforturi intelectuale. Peste secole (în epoca elizabetană), într-o altă mare cultură (engleză), o educație bună se obține, în primul rînd, prin profesori particulari. Ian Mortimer detaliază „programa școlară“ în volumul său, The Time Traveler’s Guide to Elizabethan England. Astfel, domnișoarele din nobilime învață latina și franceza (ori italiana), dansul, cusutul și brodatul, plus un instrument (la modă fiind lăuta și virginalul). De la tineri, în schimb, se cer alte lucruri: să mînuiască sabia, să călărească, să înoate. Cîntatul și dansul iscă dispute între educatorii vremii: „Dacă vrei ca fiul tău să devină moale, efeminat, imoral, mieros, aplecat spre obscenitate, trivialitate, necuviințe și tot felul de indecențe; pe scurt, dacă-l vrei transmutat în femeie sau mai rău [...], trimite-l să învețe dansul și muzica“, e de părere un anume Philip Stubbes. 

Altfel, pentru copiii celor de rînd există un sistem de școlarizare publică, educația primară nu e greu de obținut. Procesul începe la 7 ani, într-o școală mică, sărăcăcioasă, unde rareori sînt primite fete. Învățătorul te învață să citești și să scrii pe tăblițe. Iar dacă te ții de carte serios, ești trimis mai departe la o școală de gramatică (grammar school). Ziua de studiu durează cel puțin zece ore, cu două pauze. De exemplu, la Colegiul Eton (înființat anterior epocii elizabetane, în 1440), băieții sînt treziți la 5 dimineața. Lecțiile încep la 6, se încheie seara la 8, iar cunoștințele sînt predate, în general, în latină. La alte colegii se studiază și greaca, iar nuiaua e asistentul credincios al profesorului. 

C

a să comparăm traseul academic de atunci cu cel de acum, să mai spunem că, la 14 ani, dacă te-ai decis să devii cărturar, mergi la universitate, fie la Oxford, fie la Cambridge, într-un program de Bachelor of Arts („licența“ de azi,) unde studiezi filozofia, logica și retorica, apoi aritmetica, geometria, muzica și astronomia, timp de patru ani. Pentru titlul de Master of Arts („master“), aprofundezi încă pe atît una dintre „artele liberale“ enumerate mai sus, după retorică. În caz că vrei doctorat, ai de ales fie dreptul, fie medicina. După studiile masterale mai poți opta pentru un program teologic de Bachelor of Divinity, care durează cel puțin șapte ani, iar doctoratul aici ia încă trei. Ținînd cont de speranța de viață a acelor vremuri, probabilitatea să mori înainte de încheierea studiilor e de 40%, conchide același Ian Mortimer.

A

pariția tiparului separă net epoca elizabetană de lumea Evului Mediu, dar nu tiparul în sine propulsează lumea engleză spre alfabetizare, ci producția în masă a cărților scrise în limba engleză, care devin, astfel, tot mai accesibile. La 1600, aproape orice gospodărie respectabilă are Biblia, eventual o psaltire, o carte de rugăciuni și un almanah, iar cărțile de self-help, tot mai numeroase, cu sfaturi pentru diverse domenii ale vieții, contribuie la creșterea dorinței oamenilor de a învăța singuri. Într-un singur secol, alfabetizarea în rîndul bărbaților crește de la 10% la circa 25%, iar în rîndul femeilor – de la 1% la circa 10%. Cifrele acestea, comparate, arată că femeia rămîne o categorie inferioară. Expunerea ei la tot felul de prejudecăți – sociale, sexuale, legale și intelectuale – se reflectă (și) în accesul greu la cultură și educație. Doar tinerii au voie să meargă la universitate, nu și tinerele, care trebuie să aibă abilități și îndeletniciri domestice. Pur și simplu, „nu le stă bine“ să știe prea multe. Percepția nu se schimbă nici în epoca georgiană, nici în cea victoriană. Cititul este considerat factor de pierzanie morală a tinerei (excepție făcînd cărțile religioase și cărțile de bucate), iar moraliștii vremii avertizează că preocupările intelectuale lasă urme rele nu numai pe caracter, ci urîțesc fizic femeia, iar efortul mental o lasă sterilă. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, tinerele englezoaice merg la universitate și dau examene, dar nu pot obține certificat și titlu de absolvent. Universitatea Cambridge, de exemplu, le acordă acest drept abia în 1948.

Între timp, alfabetizarea a devenit fenomen de masă. Ni se pare firesc să avem acces la orice fel de studii dorim, indiferent de statut social sau sex, și uităm -(sau nu știm) cu cîtă greutate a ajuns omenirea în acest punct. În ciuda acestui fapt, încă mai există proporții îngrijorătoare de analfabetism (sau de alfabetizare redusă), chiar și în cele mai bogate țări. Peste tot în lume, de-a lungul istoriei, omul a căutat să iasă din lipsuri prin învățătură, iar corelația dintre gradul scăzut de educație și sărăcie încă se păstrează – individual, național, internațional. La o privire atentă, totuși, se observă că există și țări relativ sărace cu o înaltă rată de alfabetizare (Vietnam, de exemplu) și, invers, țări foarte bogate care nu au eradicat analfabetismul (SUA), ceea ce sugerează că dezvoltarea economică nu aduce automat dezvoltare culturală, și nici viceversa. Dar, pe cît este de adevărat că bunăstarea individuală rămîne, tradițional, stimulentul principal pe calea anevoioasă a obținerii unei instruiri de calitate, educația este mult mai mult decît o poartă către o viață mai confortabilă. Florian Coulmas observă, în Writing Systems, că omenirea se mișcă în direcția unei lumi moderne complet alfabetizate, în care analfabetismul este un stigmat care te exclude fără milă din viața socială. Inventarea computerului și diversificarea fără precedent a tipurilor de cunoștințe au dus la nuanțarea conceptului de alfabetizare și la apariția unor noi provocări pentru mintea și creierul omului. Însă despre acestea, în articolul viitor.

Laura Carmen Cuțitaru este con-fe-ren-țiar la Literele ieșene, specializată în ling-vis-tică americană.