De ce eșuează națiunile?
Daron Acemoglu și James Robinson sînt profesori la două dintre cele mai prestigioase universități americane, Massachusets Institute of Technology și Universitatea Harvard. Titlul cărții, deși poate stîrni un sentiment de suspiciune, nu înșală așteptările – o cercetare minuțios documentată istoric, ce arată că parcursul de dezvoltare al unei națiuni depinde de instituțiile sale politice.
Această concluzie, ce reflectă rezultatul unei munci în echipă de peste 15 ani, poate părea paradoxală. Narațiunea densă a cărții o confirmă însă la fiecare studiu de caz.
Începutul cărții lui Acemoglu și Robinson pune cititorul în fața unui puzzle: orașul Nogales, aflat la granița dintre SUA și Mexic, este împărțit în două de un simplu gard. Partea nordică, cea americană, are gospodării cu venituri peste 30.000 de dolari pe an, aici speranța de viață este mare, serviciile publice sînt de calitate și, mai ales, „locuitorii iau drept sigur faptul că Guvernul îi reprezintă”, în pofida ineficienței ocazionale. În partea sudică a orașului, cea mexicană, criminalitatea e ridicată, serviciile publice sînt jalnice și veniturile se află la nivelul unei treimi față de nivelul gospodăriilor aflate la nord, în statul Arizona.
Punerea în oglindă a celor două jumătăți ale orașului Nogales naște o întrebare greu de ocolit: ce anume e diferit în funcționarea orașului? Acest prim exemplu este ales pentru a ilustra teoria că politicul rămîne variabila principală în influențarea modernizării unei națiuni.
Cetățenii din Nogales au aceeași cultură și religie, folosesc aceeași limbă și împart aceeași istorie. Doar că o jumătate a orașului se află sub influența coruptă a Partidului Revoluționar Instituțional, în vreme ce jumătatea din Arizona alege, periodic, între democrați și republicani. Instituțiile economice americane generează prosperitate, iar cele mexicane duc la stagnare și subdezvoltare.
Acest caz declanșează o largă acoladă istorică, în care autorii urmăresc, vreme de cîteva secole, instituțiile politice și economice din Mexic. Un exemplu mai flagrant este, desigur, decalajul de dezvoltare între Coreea de Nord și Coreea de Sud.
Întrebarea din titlu – De ce unele state eșuează? – a primit multe răspunsuri. Și la noi s-au dezbătut, ciclic, mai multe ipoteze privind deficitul nostru de dezvoltare în raport cu Vestul. O parte dintre istorici au atribuit subdezvoltarea României unei vitregii istorice – aflată la granițele unor imperii malefice, țara noastră și-a irosit resursele din pricina unor vecini mai hrăpăreți. Apoi, de vină a fost geografia noastră, nu istoria. Plasarea geopolitică ne-a legat de periferia civilizației apusene. Din acest motiv, progresul nostru a fost lent și mimetic. Nu în ultimul rînd, România a avut lideri ignoranți, dacă nu ticăloși de-a dreptul, de-a lungul istoriei. Planurile lor de modernizare erau greșite, așa cum a fost industrializarea comunistă în anumite ramuri. Autorii reiau aceste dezbateri, desigur cu alte referințe, pentru a arăta limitele lor. Scenariile de mai sus pot explica anumite particularități de dezvoltare sau înapoiere, însă, pe termen lung, ceea ce contează sînt instituțiile politice și economice.
Scrisă pentru publicul larg ca o mare narațiune istorică, această carte a lui Acemoglu și Robinson a lansat o distincție între tipuri de instituții, devenită ulterior pe cît de faimoasă, pe atît de controversată – instituții extractive și instituții incluzive.
Pentru cei care nu vor avea răgazul să citească această carte, teza celor doi autori este că „națiunile eșuează atunci cînd au instituții economice extractive, sprijinite de instituții politice extractive care frînează sau chiar blochează creșterea economică” (p. 119).
Instituțiile politice incluzive sînt „centralizate și pluraliste” și extractive cînd una din cele două condiții nu e satisfăcută. Instituțiile economice sînt incluzive atunci cînd „pun în prim-plan proprietatea privată garantată, un sistem juridic imparțial și furnizarea de servicii publice care să asigure un cadru instituțional corect”. În caz contrar, sînt extractive. Această tipologie ne ajută să înțelegem dinamica și jocul dintre instituțiile politice și economice. Explicația fundamentală pentru care anumite națiuni cuceresc topul indicatorilor de dezvoltare, al inovației sau al standardului de viață, și altele abia reușesc să asigure bunurile de bază cetățenilor lor se centrează în jurul dependenței reciproce dintre instituții, înțelese ca reguli de interacțiune care oferă stimulente conduitei umane.
Pentru un cititor din spațiul Europei Est-Centrale, volumul de aproape 800 de pagini poate fi dezamăgitor. Autorii discută in extenso evoluția istorică a Chinei, inclusiv atrocitățile din perioada lui Mao, însă prea puțin despre URSS și experimentul comunist în țările-satelit. Capitolul V cuprinde, parțial, elementele unui analize a regimului leninist-stalinist. În termenii autorilor, regimul sovietic corespunde modelului cu instituții extractive, cele politice concentrînd puterea în mîinile unui cerc mic de lideri, instituțiile economice fiind „incluzive” doar la nivel ideologic. Cu toate acestea, regimul sovietic a avut ritmuri de creștere anuale substanțiale, de peste 6% pe an.
Multă vreme, chiar tîrziu în anii 1980, unii intelectuali din Occident încă pariau pe modelul planificării centralizate ca model de dezvoltare superior mecanismelor pieței libere.
„Am fost în viitor și merge bine”, spunea un celebru jurnalist american la preluarea puterii de către comuniști, Lincoln Steffens, o butadă rămasă în istorie. Modelul sovietic al Gosplan-ului, planificarea cincinală inițiată de Stalin, înseamnă un tipar de instituții extractive care dau rezultate pe termen scurt; mai apoi, instituțiile extractive de tip comunist frînează orice progres, orice inovație, orice ritm de producție și sistemul intră în colaps. Prăbușirea instituțiilor economice atrage după sine și prăbușirea instituțiilor politice. Acest lucru s-a întîmplat în 1989 și în Europa de Est.
Exemplul comunist arată cum anumite instituțiile economice, despre care se crede că vor asigura prosperitatea, sînt, în esență, un eșec. Alteori, cei care controlează instituțiile politice extractive își conservă statutul alegînd deliberat să stîrpească orice inovație ce le-ar amenința puterea.
Povestea răspîndirii tiparului în Europa, după ce Johannes Gutenberg l-a făcut cunoscut lumii în 1445, susține această idee. Nu este un accident, spun autorii, că răspîndirea tiparniței mobile în Europa de Vest a făcut ca, în jurul anului 1800, aproximativ 40% din femei și 60% din bărbați erau alfabetizați în Olanda, Germania și Anglia, în vreme ce în Imperiul Otoman acest procent era de 3%. Evident, acest lucru stă în picioare și la periferia imperiului și în teritoriile controlate. Explicația trimite la o decizie a lui Baiazid al II-lea, din 1485, care a interzis tipărirea cărților, rămasă în vigoare pînă în 1727, cînd Ahmed al III-lea încuviințează prima tipografie. Doar 24 de cărți se tipăresc aici, între 1729 și 1797.
Autorii deschid o sumedenie de paranteze, un fel de micro-stories istorice pentru a susține ideile cărții, uneori cu o lupă copleșitoare pentru detalii. Explicația lor pentru ostilitatea sultanului față de tipar merită citată în întregime: „Cărțile pot fi subversive și pot pune sub semnul întrebării statu quo-ul politic și social existent. Cărțile subminează puterea celor care controlează informațiile orale, întrucît, prin cărți, acea cunoaștere devine ușor accesibilă oricui este alfabetizat” (p. 322).
Avantajul cărții lui Acemoglu și Robinson este că poate fi începută de oriunde. Fiecare capitol acoperă o perioadă istorică sau o regiune și poate fi citit independent de restul cărții. O notă de mulțumire se cuvine și traducătoarei cărții, Anca Simitopol – 800 de pagini de istorie politică și economică, cu povești întrețesute, trimiteri și referințe în toate spațiile culturale de pe glob solicită o muncă asiduă, rareori apreciată la valoarea ei reală.
Cei care nu vor putea lăsa din mînă această carte pot continua lectura cu cea mai recentă apariție editorială a lui Acemoglu și Robinson, Coridorul îngust. State, societăți și soarta libertății (Editura Publica, 2020). În această carte, autorii răspund obiecțiilor formulate la primul volum și continua analiza istorică a instituțiilor politice și economice necesare pentru creștere economică și distribuție echitabilă.
Problematica mai largă a instituțiilor politice și economice și premisa teoretică că „history matters” vor îndemna cititorul să găsească paralele cu o altă analiză monumentală, și aici nu ezit în alegerea termenului, cea semnată de profesorul Bogdan Murgescu din România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), dedicată ciclurilor de modernizare a României. Ambele volume urmăresc tipare istorice la scară largă ce demonstrează, fără dubii, că arhitectura instituțiilor poate duce la prosperitate și avuție sau, dimpotrivă, poate ține țările prizoniere unor cicluri de stagnare și subdezvoltare.
În contextul actual al României, cu datele pe care le știm despre alfabetizare și rezultatele elevilor la testele PISA, ne putem întreba, perfect legitim, dacă instituțiile noastre politice sînt suficient de incluzive pentru a asigura nivelul de alfabetizare a unei cetățenii civice robuste.
Alexandru Gabor este publicist, doctor în politici publice.
