De ce Bach?
De ce Bach? Un gînd care mă urmărește de multă vreme – mai precis, cam de douăzeci de ani. Aparțin unui grup restrîns de oameni care au descoperit muzica lui din obligație. Cînd începi studiul unui instrument, partiturile lui Johann Sebastian Bach sînt printre primele care ți se introduc în repertoriu, de îndată ce stăpînești limbajul muzical. În cazul pianiștilor, se începe cu invențiunile la două și trei voci. Ți se explică cine a fost Bach, cînd a trăit, un pic despre familia sa, ceva despre polifonie. Uite, două sau mai multe voci se suprapun, se imită, sînt independente, dar nu întru totul. Toate sînt la fel de importante, nici una nu este melodie, după cum, nici o voce nu este acompaniament. Bine? Bine. Profesorul pleacă, iar elevul se uită lung la această nouă îmbîrligătură pe care o are de deslușit pînă la lecția viitoare.
Există copii care văd într-o asemenea sarcină o provocare, sau poate chiar un joc interesant. Stimulați de acest puzzle muzical, de acest hibrid Tetris-Sudoku, sînt hotărîți să-i găsească rezolvarea. Odată ce reușesc să treacă de pragul notelor, descoperă un univers sonor delicios, din care vor să guste mai mult. Ei bine, nu și în cazul meu.
Pentru început, descifrarea partiturilor a fost una greoaie. La fel și memorarea lor. Brusc, scriitura se desfășura simultan atît pe verticală, cît și pe orizontală, iar mintea mea obosită aștepta cu nerăbdare momentul în care puteam să închid capacul claviaturii și să mă trîntesc eu la orizontală, să uit de paginile interminabile.
Școala de pian a ales lucrările polifonice ale lui Bach ca pe un premergător menit să ajute învățăcelul în primii pași. În anii mai mari, aceleași lucrări constituie un exercițiu de memorie și înțelegere stilistică. La toate examenele și audițiile din țară ori de peste hotare, o lucrare de acest fel este impusă. De obicei, o selecție din Clavecinul Bine Temperat, adică un Preludiu și o Fugă. Astfel a apărut o primă întrebare:
De ce trebuie Bach?
Sau, urmînd gîndirea mea de-atunci: de ce naiba trebuie Bach?! Ani de zile mi-a fost frică să-l cînt. Această groază s-a instalat devreme și a continuat mult după ce am reușit, în sfîrșit, să-i stăpînesc muzica. Mă pregăteam pentru fiecare reprezentație a lucrărilor bachiene în spiritul anticipării unui dezastru, gîndindu-mă la tot ce ar putea merge greșit. Prima temere – de altfel, împărtășită de mulți colegi – țintea memoria. Dacă uit textul? Dar dacă mă pierd și nu pot continua?
Am început așadar să preîntîmpin eșecul, pregătindu-mă cît puteam de bine. Cu toate acestea, timp de mai bine de un deceniu, mi-a fost imposibil să mă simt relaxată sau împlinită cîntînd Bach. Pe măsură ce adunam mai multă experiență, frica devenea mai tăcută, dar nu dispărea niciodată complet. Îl priveam ca pe un rău necesar, o poartă de acces spre repertoriul care mă interesa cu adevărat. Tînjeam după piesele de paradă, în care să arăt ce pot. Aproape că pun pe seama lui Johann Sebastian succesul regăsit în alte zone de repertoriu: în dinamica unui concert, după bifarea acestui triplu-salt polifonic aterizat cum trebuie, tot ceea ce urmează este binecuvîntat de sentimentul eliberării. Totul pare simplu. Nimic rău nu se mai poate întîmpla.
Un alt combustibil al fricii este vulnerabilitatea. Cînd cînți Beethoven, îl auzi pe Beethoven. Cînd cînți Chopin, auzi pianul: vocea, timbrul și sufletul instrumentului. La Debussy, sunetul devine culoare, conturînd un caleidoscop vibrant de trăiri și imagini. Cînd cînți Bach, te cînți pe tine. Muzica se mulează pe ființa interpretului și pe starea de spirit a acestuia. Partitura este pe cît de încărcată de informație, pe atît de enigmatică. În edițiile de nădejde, indicațiile legate de tempi, frazare, nuanțe sau ornamentație sînt minime spre inexistente. Astfel, majoritatea deciziilor rămîn la latitudinea ta, a interpretului. Prostul-gust se va auzi imediat. La fel și tehnica deficitară. Dar și frica. Neavînd personajele, firul narativ, virtuozitatea spectaculoasă sau vreun concept abstract după care să te ascunzi, atunci cînd îl cînți pe Bach, ești expus și foarte vulnerabil. Profesorul meu din America avea o vorbă pe care o repeta insistent la fiecare lecție: The piano never lies. Aș adăuga: Neither does Bach.
După ani de concursuri, examene și audiții, ajunsesem să mă mulțumesc cu un Bach stabil. Un Bach cursiv, dus la bun sfîrșit fără bîlbîieli evidente, îmi era suficient. De îndată ce nu a mai trebuit să-l cînt, am încetat să o fac. Fuga s-a transformat din nume propriu în substantiv comun.
Între mine și compozitor s-a așternut o mare distanță. O vreme, această îndepărtare era tot ceea ce îmi dorisem vreodată: să scap de figuri impuse, să cînt ceea ce vreau. Treptat și imperceptibil însă, liniștea m-a învăluit întru totul. După decenii dedicate studiului muzicii, m-am oprit. Nu am mai putut cînta la pian deloc. Nici măcar o notă.
Dîndu-și seama că nu asistau la o simplă pauză, cei apropiați s-au impacientat. În jurul meu roiau cuvinte precum epuizare, blocaj, negare, burnout, depresie. Toate căutau cauza tăcerii. Nici eu nu înțelegeam motivul. Simțeam însă o încremenire interioară, ca și cum orice dorință de a atinge clapele se afla captivă în pîntecul unui bloc de gheață. Starea a continuat luni de zile, pînă într-o zi de iarnă, anormal de caldă.
Mă aflam pe o bancă lîngă lacul din Grădina Botanică. În căști, aplicația de muzică, setată pe modul shuffle, îmi servea un carusel de piese aleatorii. Nimic nu îmi capta atenția, la fel cum nimic nu mă deranja. Privind iazul care învăluia priveliștea, am observat cum pojghița de gheață începuse să se topească, fragmentîndu-se într-un mozaic de panouri sticloase care pluteau inert. Pătura ceda încet-încet sub razele soarelui, lăsînd să se vadă mici sclipiri de apă vie dedesubt. În timp ce priveam apa într-o stare apropiată hipnozei, fundalul sonor mi-a captat brusc atenția: Aria Variațiunilor Goldberg, în interpretarea lui Glenn Gould. Am găsit apoi albumul cu ambele înregistrări ale lui, din 1955 și 1981, și am ascultat variațiunile în cele două variante, acolo, pe bancă, privind lacul.
Nu pot descrie momentul ca fiind o revelație sau vreo descoperire. Nici măcar ca pe o stare de bucurie deplină. În acea oră și jumătate petrecută ascultînd, m-a înmărmurit firescul interpretării lui Gouldși al potrivirii desăvîrșite. Starea în care mă aflam de luni de zile își găsise în sfîrșit coloana sonoră. Eu îl regăsisem pe Bach.
Acasă, am scos partitura din bibliotecă și am deschis-o pentru prima oară. M-am așezat la pian și am început să descifrez, pe sărite, diverse variațiuni. Nu simțeam că m-am întors la cîntat sau că am revenit la lucru. Știam doar că trebuie să continuu, să dezgrop mai departe ceva din partitură și din mine. Din acel moment și pînă astăzi, cu mici excepții, studiez în fiecare zi cîte puțin din Variațiunile Goldberg.
De ce tocmai Bach?
De ce să fi fost tocmai Johann Sebastian călăuza drumului meu de întoarcere către pian? În primul rînd, Bach nu doare. Este firesc ca după o perioadă îndelungată de pauză să simți durere atunci cînd revii la pian. Mușchii mîinilor, lipsiți de antrenament, se tensionează într-o încercare de a face față mecanicii dure a instrumentelor moderne. Pielea suferă micro-rupturi care se manifestă prin usturime sau o roșeață încăpățînată. Adesea, degetele sîngerează pentru cîteva zile, pînă ce pielițele unghiilor se obișnuiesc cu impactul repetat al muchiilor tăioase ale clapelor.
Există compozitori care „agravează” simptomele prin natura scriiturii. În schimb, muzica lui Bach este pe cît de exigentă, pe atît de iertătoare. Fiind scrisă inițial pentru clavecin sau orgă, partitura cere o tehnică precisă, dar totodată mică, de mare rafinament și flexibilitate. Calitatea sunetului este determinată mai degrabă de măiestria eliberării clapelor decît de atacul acestora. Deși nu eram nicidecum „în formă”, revenirea la Bach și la pian a fost una lină, lipsită de durere. Simțeam muzica într-o manieră intimă, tactilă, asemenea atingerii scoarței de copac care dezvăluie în taină o însuflețire nebănuită.
Începusem de asemenea, fără a-mi da seama, un exercițiu de meditație. Pentru a putea descifra multitudinea de note, mintea pianistului trebuie să fie trează. Spre deosebire de studiul altor compozitori, cînd vorbim despre Bach, inerția și intuiția nu îți sînt prieteni. Frumusețea muzicii sale este ascunsă în mrejele logicii. În momente de profundă tristețe, această trudă devine o binecuvîntare. Un fel de contabilitate muzicală, studiul muzicii lui te ține în lumina cotidianului.
Am cunoscut de-a lungul timpului mulți iubitori de muzică – oameni provenind din diferite profesii – care mi-au mărturisit că în momente dificile se îndreaptă către Bach, găsind alinare, pace, echilibru. Adesea, devin geloasă cînd mă gîndesc la cei care ascultă muzică de plăcere, fără a se „pricepe”. Îmi imaginez că îl ascultă pe Bach în aceeași manieră în care ascult eu limba japoneză uitîndu-mă la anime-uri: sînt fermecată de sonoritatea străină, de inflexiunile surprinzătoare ale vocilor, mă las purtată de senzația cuvîntului, iar lipsa semanticii îmi dă o stare de bine. Mi-aș dori să pot percepe muzica în același fel, de fiecare dată cînd cînt.
Recent, am simțit întruchiparea acelei liniști, tot în Variațiunile Goldberg. Descrisă de pianista Wanda Landowska drept o „perlă neagră”, Variațiunea cu numărul 25 pare că ne vorbește din viitor ca și cum, 150 de ani mai tîrziu, Arnold Schönberg ar fi făcut o reverență barocă. Este o mișcare lentă care rupe dinamica întregului ciclu de variațiuni prin activitatea intens cromatică. Sînt armonii aproape chinuitoare, care parcă se tîrăsc timp de două pagini în ritmul unei procesiuni. Passus duriusculus (lat. – pas îngreunat) descrie tehnica secvențelor de note cromatice descendente. La pian, un pasaj de acest fel ar presupune pășirea consecutivă a clapelor pentru a parcurge distanța dintre două note. Gestul își are originea în muzica renascentistă și reprezintă o expresie a suferinței, a lamentării, a renunțării. Bach folosește acest simbol în multe dintre lucrările sale – uneori explicit, alteori ascuns în textura de note. Uitîndu-mă cu atenție la partitură, am observat ceva straniu: liniile descendente sînt întîmpinate pe alocuri de reversul lor ascendent – un puls al speranței. Conflictul liniilor cromatice nu este unul tumultuos, ci o călătorie interioară, pe un tărîm asemănător viselor. Prăbușirea în sine și încercarea de a te ridica, o simulare a veșniciei.
Dar dacă, în anumite perioade de cădere, muzica lui Bach a reprezentat sfetnicul ideal, în altele și-a dovedit limitările. Îmi vine în minte un moment anume cînd m-am întrebat:
De ce nu ajută Bach?
De pe scena sălii de conferințe priveam la peste o sută de oameni așezați pe scaune de plastic. Nu era o poziție uzuală –de obicei, stînd la pianul de concert nu vezi publicul. Dar în dreptul meu nu se afla un pian, ci o claviatură electronică, iar acesta nu era un concert. Mă pregătisem ca și cum ar fi fost un concert, pentru că nu știam cum altfel. Aveam de cîntat.
Tot pe scenă, la cîțiva metri în stînga claviaturii, era ea. O coroană mare de trandafiri albi proteja lemnul deschis la culoare. În jur, rude și prieteni așternuseră o pătură de Teelichter, mici lumînări sferice. Cu două săptămîni în urmă, mă rugase să pregătesc o piesă de Saint-Saëns care îi era foarte dragă. Spusesem da, bineînțeles, muzica fiind unul dintre puținele lucruri pe care le mai puteam face pentru ea.
Un an de zile asistasem neputincioasă la degradarea ei. Vedeam cum se duce, mai puțin sau mai mult, cu zile mai bune și zile foarte rele. Un ghem de energie, un om tînăr de o blîndețe luminoasă, se stingea. Îmi fusese alături din momentul în care venisem la Hanovra pentru studii: ușă-n ușă, vecină, prietenă, o a doua mamă. Printre primele amintiri legate de ea, mi se conturează ziua în care m-am suit din nou pe bicicletă. Aflîndu-mă acum în orașul bicicliștilor, devenise o necesitate. Într-o dimineață însorită, în labirintul de piste din pădurea Eilenriede, pedalam stîngaci încercînd să-mi regăsesc echilibrul și să țin pasul cu ea. Ne-am plimbat preț de cîteva ore, timp în care mi-a făcut turul orașului. Au urmat ani frumoși. Nu era muzician, dar credea în muzica mea, uneori mai mult decît credeam eu însămi. Înainte de concerte, mă îmbărbăta spunîndu-mi: „Du schaffst das, mein Schatz!“ (Vei reuși, draga mea!).
M-am oprit de cîteva ori din a-i spune Du schaffst das, cînd am realizat cît de deplasat ar fi fost. Am învățat că vocabularul se restrînge în fața suferinței altora. Cît de puține cuvinte se cuvin! Chiar și muzica, aveam sa aflu, cît de puțin se cade. Aveam să înțeleg că timpul te poate pregăti pentru un concert, dar nu și pentru o astfel de pierdere.
Așadar, am început sa mă pregătesc. Am făcut rost de partitură. Neștiind cît timp de lucru urma să am la dispoziție, am pornit imediat. Pilotul automat activase modul de studiu în care mă pregăteam să cînt bine în fața unor oameni care ascultau. M-a lovit un sentiment bizar de inadecvare: de ce îl tratam ca pe un concert?
După ce s-a stins, m-a contactat preotul. M-a rugat să completez desfășurătorul cu acompaniamentul a două imnuri și să aleg o piesă în deschiderea slujbei. Mi-a sugerat Bach. Am ales partea a doua din Concertul Italian în re minor, mi s-a părut potrivit de solemnă.
După o introducere scurtă, mi-a dat intrarea printr-un gest discret și am început să cînt Bach-ul. O mișcare-cortegiu, un bas repetitiv care curge neabătut sub melodie. Pe măsură ce muzica învăluia încăperea, din sală începea sa răsune plînsul. Îi vedeam de la claviatură cum izbucneau în plîns, înăbușit sau sonor. După cîteva minute, nu am mai putut rezista și mi-au dat lacrimile. În acel moment se crease un alt soi de potrivire desăvîrșită: cea copleșitoare. Cea în care muzica îți cristalizează trăirile cele mai dureroase, în care o mișcare de Bach rostește adio.
Doar ecourile unui Du schaffst das m-au ajutat să pot duce piesele la final. Însă în acea zi, nu cred că Johann Sebastian Bach a ajutat multora. Mie, cu siguranță, nu. Nu știu dacă voi mai putea deschide vreodată notele Concertului Italian, însă un lucru este cert: passus duriusculus sună mai bine pe partitură decît în viața reală.
Și atunci, de ce avem nevoie de Bach?
În urmă cu cîțiva ani am fost la Leipzig. În fața bisericii Sfîntul Toma, turiștii se pozau cu statuia lui J.S. Bach. Selfie-uri, poze romantice în doi, poze de grup, „Say cheese!”. Înăuntrul bisericii m-a întîmpinat un freamăt de telefoane și obiective în jurul plăcii sub care sînt îngropate rămășițele lui. Nici eu nu am rezistat – am scos telefonul și am făcut o poză. Undeva în galeria mea foto se odihnesc niște pixeli ai acelei plăci modeste de bronz, inscripționată JOHANN SEBASTIAN BACH, cu cîteva fire de trandafiri roșii presărate deasupra. Revenind în lumina zilei, la ieșirea din biserică, pîlcurile de vizitatori își plănuiau următoarele expediții: Ți-e poftă de o înghețată? La cît avem tren? În itinerariul zilei, Bach fusese o simplă oprire, o vizită.
Am făcut și voi face multe astfel de opriri, însă nu din nevoie. Nu simt vreodată nevoia și caracterul expectativ al acesteia, pentru că el nu mi-o îngăduie. Cînd ajung să constat urma unei anume necesități, este deja prea tîrziu. Ea se va fi rezolvat, iar muzica lui Bach îmi va fi pătruns deja, cumva, în viață, făcînd-o puțin mai frumoasă, puțin mai polifonică. Alteori, absența lui îmi face bine și liniștea devine muzica cea mai de preț.
Deci nu, nu cred că avem nevoie de Bach. Cred însă că zilelor ploioase li se potrivesc Suitele pentru violoncel, că traficul orelor de vîrf devine mai suportabil cu Concertele Brandenburgice, că Ciaccona din Partita pentru vioară în re minor este umanitate așternută pe corzi, că singurătatea poate fi alinată cu sunetele Cantatelor. Cred că, ascultîndu-i muzica, aflăm cîte ceva despre noi și despre ceilalți. De ce Bach?... De ce nu?
Iulia Marin este pianistă. A absolvit Manhattan School of Music din New York și Hochschule für Musik din Hanovra.
