Cum să salvăm Europa?

Uniunea Europeană se află în plină criză existențială. De zece ani încoace, tot ce ar fi putut merge prost a mers prost. Cum de un proiect care a pus bazele păcii și prosperității postbelice europene a putut să ajungă în această situație?

În tinerețea mea, un grup restrîns de vizionari, condus de Jean Monnet, a transformat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului mai întîi în Piața Comună Europeană și apoi în Uniunea Europeană. Oamenii din generația mea erau susținători entuziaști ai acestui proces.

Eu însumi am privit UE ca pe o întrupare a ideii de societate deschisă. Era o asociere voluntară a unor state egale, care s-au coalizat și au sacrificat o parte din propria suveranitate pentru binele comun. Ideea Europei ca societate deschisă continuă încă să mă inspire.

Dar, după criza financiară din 2008, UE pare să se fi rătăcit. A adoptat un program de austeritate fiscală care a condus la criza monedei euro și a transformat zona euro într-o relație între creditori și debitori. Creditorii au stabilit condițiile pe care debitorii trebuie – dar nu pot – să le îndeplinească. Ceea ce a creat o relație care nu este nici voluntară, nici egală – exact opusul credo-ului pe care s-a clădit UE. Prin urmare, mulți tineri din ziua de azi privesc UE ca pe un inamic care, fără să le ofere un loc de muncă, le răpește perspectiva unui viitor sigur și promițător. Politicienii populiști au exploatat aceste resentimente și au format partide și mișcări antieuropene.

A urmat apoi valul de refugiați din 2015. La început, oamenii au empatizat cu năpăstuiții care au fugit de represiune politică și de războaie civile, dar nu și‑au dorit ca viața lor de zi cu zi să fie perturbată de un colaps al serviciilor publice. Și, curînd, ei au fost dezamăgiți de eșecul autorităților de a gestiona criza.

Atunci cînd asta s-a petrecut în Germania, formațiunea de extremă dreaptă Alternative für Deutschland (AfD) a crescut rapid, devenind cel mai important partid de opoziție al țării. Italia a trecut printr-o experiență similară, iar consecințele politice au fost chiar și mai devastatoare: partidele antieuropene Mișcarea Cinci Stele și Liga Nordului au fost cît pe ce să preia guvernarea. De atunci, situația se deteriorează întruna. Italia se confruntă acum, în plin haos politic, cu alegeri. Într-adevăr, întreaga Europă a fost perturbată de criza refugiaților. Lideri fără scrupule au exploatat-o, chiar și în țări care abia dacă au acceptat refugiați. În Ungaria, prim-ministrul Viktor Orbán și-a susținut campania electorală pentru realegerea sa pe false acuze potrivit cărora eu plănuiesc să invadez Europa, inclusiv Ungaria, cu refugiați musulmani.

Orbán pozează acum în apărătorul unei Europe creștine în versiune proprie, versiune care încalcă valorile pe care s-a clădit UE, și încearcă să preia conducerea partidelor creștin-democrate care formează majoritatea Parlamentului European.

Statele Unite au accentuat, la rîndul lor, problemele UE. Denunțînd unilateral Acordul nuclear iranian, președintele Trump a distrus efectiv Alianța transatlantică, ceea ce a pus o presiune suplimentară asupra Europei, și așa asediată. A spune că Europa este pe cale de dispariție nu mai este o figură de stil, ci cruda realitate.

Ce se poate face?

UE se confruntă cu trei probleme arzătoare: criza refugiaților, politica de austeritate care împiedică progresul economic al Europei și, după cum a dovedit-o recent Brexit, dezintegrarea teritorială. Poate că o bună gestionare a crizei refugiaților ar fi cel mai bun început. Am fost întotdeauna de părere că repartizarea refugiaților în țările Uniunii Europene trebuie să se facă în mod voluntar. Statele membre nu trebuie obligate să accepte refugiați pe care nu îi vor, iar refugiații nu trebuie forțați să rămînă în țări în care nu-și doresc să trăiască. Acest principiu fundamental ar trebui să ghideze politica de imigrare a Europei. Europa trebuie de asemenea să reformeze Regulamentul Dublin, care a pus pe umerii Italiei și ai altor țări mediteraneene o povară nedreaptă, cu consecințe politice dezastruoase.

UE trebuie să-și protejeze granițele externe, menținîndu-le însă deschise pentru imigranții legitimi. La rîndul lor, sta-tele membre nu trebuie să închidă granițele interne. Ideea unei „Europe for-tă-reață“, inaccesibilă refugiaților politici și imigranților economici, nu numai că încalcă legea europeană și internațională, dar este cu totul nerealistă. Europa vrea să întindă o mînă de ajutor Africii și altor regiuni în curs de dezvoltare, oferind un ajutor substanțial regimurilor de coloratură democratică. Este o abordare corectă, în ideea că astfel de guvernări vor putea să ofere educație și locuri de muncă cetățenilor țării, care vor fi, prin urmare, mai puțin dispuși să se aventureze pe drumul periculos spre Europa.

Consolidarea regimurilor democratice din țările în curs de dezvoltare, precum „Planul Marshall pentru Africa“ lansat de UE, va contribui de asemenea la reducerea numărului de refugiați politici. Țările europene ar putea astfel accepta imigranți din aceste țări, și din altele, în funcție de cerințele sale economice, printr-un proces reglementat. În felul acesta, migrația se va petrece voluntar, atît din partea imigranților, cît și din perspectiva statelor-gazdă.

Oricum, realitatea zilei de astăzi e departe de acest ideal. În primul rînd, și cel mai important, Uniunea Europeană nu are încă o politică unitară de imigrare. Fiecare stat membru are propria sa strategie politică, care contravine adesea intereselor celorlalte state.

În al doilea rînd, principalul obiectiv al celor mai multe țări europene nu este încurajarea democrației în Africa și în restul lumii, ci oprirea afluxului de imigranți. Astfel, o mare parte din fondurile disponibile sînt deviate către afaceri dubioase cu dictatori, care sînt mituiți pentru a le interzice imigranților să străbată teritoriul țării lor sau pentru a folosi metode represive care să-i împiedice pe propriii cetățeni să părăsească țara. Ceea ce, pe termen lung, va genera și mai mulți refugiați politici.

În al treilea rînd, ne confruntăm cu o reducere dureroasă a resurselor financiare. Un Plan Marshall pentru Africa eficient ar avea nevoie de cel puțin 30 de miliarde de euro pe an, vreme de mai mulți ani. Statele membre ale UE ar putea furniza doar o mică parte din această sumă. Așadar, de unde ar putea veni banii?

Trebuie să admitem un lucru: criza refugiaților este o problemă europeană care necesită o soluție europeană. UE are un rating de credit ridicat, iar capacitatea ei de împrumut este masiv subutilizată. Cînd să fie utilizată această capacitate dacă nu acum, cînd UE trece printr-o criză existențială? Din perspectivă istorică, datoria națională crește întotdeauna în timp de război. Dar, chiar dacă creșterea datoriei naționale contrazice doctrina îndeobște acceptată care propovăduiește austeritatea, austeritatea este ea însăși un factor care contribuie la criza în care se găsește Europa.

Pînă nu demult se putea argumenta că austeritatea dă roade: economia europeană crește încet și tot ceea ce trebuie să facă Europa e să persevereze. Privind însă în viitor, Europa tocmai se confruntă cu prăbușirea Acordului nuclear iranian și cu erodarea Alianței transatlantice, care vor avea cu siguranță un efect negativ asupra economiei sale, cauzînd și alte anomalii.

Trăinicia dolarului catalizează deja o volatilizare a valutelor piețelor în curs de dezvoltare. S-ar putea să ne îndreptăm spre o altă criză financiară majoră. Stimulul economic al Planului Marshall pentru Africa și alte părți ale lumii în curs de dezvoltare ar trebui să intervină exact atunci cînd e nevoie de el. Toate acestea mă determină să propun un plan de finanțare mai puțin obișnuit.

Fără să intru în detalii, vreau să arăt că propunerea mea presupune un mecanism ingenios, un mijloc special care va permite UE să capteze piețele financiare la un curs foarte avantajos, fără să implice vreo obligație directă pentru ea sau pentru statele membre; acest mijloc furnizează de asemenea și importante beneficii financiare. Mai mult, chiar dacă este o idee inovatoare, ea fost deja folosită cu succes în alte contexte, cum ar fi obligațiunile municipale generale din SUA și așa-numita finanțare de urgență pentru combaterea bolilor contagioase.

Ceea ce vreau să spun e că Europa trebuie să ia o măsură radicală pentru a supraviețui crizei sale existențiale: pe scurt, UE trebuie să se reinventeze.

Această inițiativă trebuie să fie un efort autentic, care să pornească de la firul ierbii. Transformarea Comunității Cărbunelui și Oțelului în Uniunea Europeană a fost o inițiativă pornită de la vîrf, și a făcut minuni. Dar trăim alte timpuri. Oamenii obișnuiți se simt excluși și ignorați. De aceea e nevoie de un efort conjugat, care să combine abordarea „de la vîrf“ a instituțiilor europene cu inițiativele pornite „de jos“, menite să atragă electoratul.

Am abordat pînă acum două dintre cele trei probleme arzătoare ale UE. Mai rămîne tema dezintegrării teritoriale, așa cum a arătat-o Brexit. E vorba de un proces extrem de dăunător, care afectează ambele părți implicate. Dar o chestiune lose-lose poate fi transformată într-o situație win-win.

Acest divorț va fi un proces îndelungat, care va dura, probabil, mai mult de cinci ani – o eternitate, din perspectivă politică, mai ales în vremuri schimbătoare, precum cele în care trăim. Depinde, în fond, de englezi să decidă ce anume vor să facă, dar ar fi bine să ia o decizie – mai bine mai devreme decît mai tîrziu. Acesta e scopul inițiativei Best for Britain, pe care o susțin personal. Această inițiativă a luptat și a contribuit la cîștigul de cauză al unui vot parlamentar în favoarea unei măsuri care permite opțiunea de a nu părăsi UE, înainte de finalizarea Brexit.

Anglia i-ar face un mare serviciu Europei dacă ar revoca Brexit și nu ar crea un deficit greu de recuperat pentru bugetul european. Dar cetățenii săi trebuie să-și exprime sprijinul într-o proporție suficient de convingătoare pentru a putea fi luați în serios de Europa. Mobilizarea electoratului ar fi în folosul Marii Britanii.

Argumentul economic în favoarea rămînerii în UE este unul solid, care însă a devenit evident abia în ultimele luni, și va mai dura pînă se va propaga. Între timp, pentru a consolida latura politică a acestui argument, UE va trebui să se transforme într-o organizație căreia țări precum Marea Britanie vor dori să i se alăture.

O astfel de Europă s-ar deosebi de formula actuală din două puncte de vedere esențiale. În primul rînd ar face o distincție clară între UE și zona euro. În al doilea rînd, ar admite că euro se confruntă cu multe probleme nerezolvate, cărora nu trebuie să li se permită să distrugă proiectul european.

Zona euro e reglementată de tratate învechite care susțin că toate țările membre UE urmează să treacă la moneda euro – dacă și cînd se califică pentru asta. Ceea ce a creat o situație absurdă, cu țări ca Suedia, Polonia și Republica Cehă care, deși susțin ferm că nu intenționează să treacă la moneda euro, sînt în continuare descrise și tratate ca state „pre-ins“ (pre-aderare la zona euro).

Efectul nu este unul pur cosmetic. Contextul actual a transformat UE într-o organizație în care zona euro constituie miezul, iar ceilalți membri sînt clasați pe o treaptă inferioară. Presupunerea tacită din spatele acestei stări de fapt este că diversele state membre pot evolua cu viteze diferite, dar că toate se îndreaptă spre același țel. În realitate, numărul statelor membre care resping explicit ideea unei „uniuni tot mai strînse“ e în creștere.

Această idee trebuie abandonată. Înlocuirea unei Europe „cu mai multe viteze“ cu o Europă „cu mai multe piste“, care să le permită statelor membre o paletă mai largă de opțiuni, ar avea un efect benefic pe termen lung. În stadiul actual, atitudinea față de cooperare e una negativă: statele membre vor să-și reafirme suveranitatea, mai degrabă decît să renunțe la ea într-o măsură și mai mare. Dacă însă cooperarea dă rezultate bune, starea de spirit s-ar ameliora și anumite obiective – apărarea, bunăoară – urmărite de coalițiile celor dispuși să acționeze ar putea atrage o susținere universală.

E însă posibil ca realitatea dură să oblige statele membre să lase deoparte interesele naționale, în vederea salvgardării UE. Este exact tema apelului făcut de președintele Franței Emmanuel Macron în discursul său de la Aachen, cînd a primit Premiul Charlemagne; punctul său de vedere a fost susținut, cu precauție, de cancelarul german Angela Merkel, care este cît se poate de conștientă de opoziția cu care se confruntă acasă. Dacă Macron și Merkel vor izbîndi, în pofida tuturor obstacolelor, ei vor călca pe urmele lui Monnet și ale grupului său restrîns de vizionari. Dar acest grup restrîns trebuie înlocuit cu o serie de inițiative pro-europene „de jos în sus“. Voi face tot ce pot pentru a sprijini aceste inițiative, împreună cu rețeaua mea de Fundații pentru o Societate Deschisă.

Din fericire, Macron, cel puțin, e pe deplin conștient de necesitatea de a încuraja sprijinul și participarea populară la reforma europeană, după cum reiese cu claritate din proiectul său de „Consultații cetățenești“. Festivalul Economic de la Trento, o întrunire de amploare, organizată de grupuri ale societății civile într-o perioadă în care Italia rămăsese fără guvern, se va desfășura între 31 mai și 3 iunie. Sper că festivalul va avea succes și că va constitui un bun exemplu care să încurajeze inițiative similare din partea societății civile.

George Soros este preşedintele fundaţiilor Soros Fund Management şi Open Society, și autor al volumului The Tragedy of the European Union: Disintegration or Revival?

© Project Syndicate 2018, www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEȘU