Cum poți compara în mod legitim comunismul și fascismul? De ce „Șoah” e incomparabil?

Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah-ului” e o carte ajunsă azi la a patra ediție în limba română. Prima a apărut în 1999, la doar un an după cea franceză. Aceste detalii vorbesc despre sincronizare pe piața editorială europeană și despre un succes de piață, chiar dacă el nu pare foarte bine conturat. Spre deosebire de primele trei, a patra ediție (2017) a intrat în colecția „12 cărți despre lumea în care trăim”. Cartea dobîndește, astfel, un profil propriu: nu e doar de succes, ci actuală și utilă. Actuală pentru că vorbește despre lucruri care nu s-au stins, cel puțin prin urmări și riscuri. Utilă pentru că servește drept vademecum în cazul omului care urmărește să-și consolideze statutul de cetățean. Fiecare volum din colecția alcătuită de Humanitas aduce în discuție o temă arzătoare pentru „lumea în care trăim”. În cazul de față, obiectul discuției îl reprezintă răul veacului trecut („nenorocirea secolului”) și memoria acestuia în prezent.

Metodă disputabilă

Autorul – Alain Besançon – este un intelectual francez format la școala lui Raymond Aron și este cunoscut drept unul dintre cei mai importanți sovietologi. Foarte atrăgător în abordarea pe care o propune este accentul teologic. Interesul pentru istoria rusă și sovietică, precum și sensibilitatea la teologie ca factor explicativ sau, cel puțin, criteriu hermeneutic, și-au dat mîna pentru a răspunde polemic unei constatări pe care autorul a făcut-o în plină dezbatere după apariția volumului Le livre noir du communisme (1997, coord. St. Courtois): „Contrastul dintre amnezia comunismului și hipermnezia nazismului”. Născîndu-se ca aport la o intensă dezbatere, cartea însăși deschide noi perspective. Ca în orice eseu cu tentă polemică, cititorul e obligat să-și ascută simțul critic pentru a face din lectură un exercițiu al minții, mai mult decît un mod de a hrăni certitudinile. Că nu întotdeauna așa stau lucrurile o dovedește felul impropriu în care a fost interpretată. Potrivit Raportului Wiesel (2004), „Besançon pledează, pe bună dreptate, pentru compararea și tratarea cu aceeași grilă a nazismului și comunismului, dar nu pune, ca [Jean-François] Revel și Courtois, defectele memoriei comunismului pe seama memoriei Holocaustului. Aici stă diferența între comparația benignă și trivializarea prin comparație”.

Lucrurile despre care ni se vorbește – „fără pretenția de a da un răspuns exhaustiv” – sînt „nenorocirea secolului” (comunism, nazism) și unicitatea Șoah-ului. Desfășurarea cărții are loc pe două paliere: lipsa de unitate a „conștiinței istorice” cu privire la „ceea ce a avut mai caracteristic secolul nostru în raport cu toate celelalte: remarcabila amploare a masacrării oamenilor de către alți oameni” care înseamnă că „memoria istorică nu tratează cele două fenomene în mod egal” și, respectiv, problema Șoah-ului care „bîntuie [...] în mod specific relația sau comparația dintre memoria comunismului și cea a nazismului”.

Situîndu-se în tradiția inaugurată de Originile totalitarismului de Hannah Arendt, A. Besançon procedează, în primă fază, la o analiză comparată a nazismului (fascism, în accepție largă) și a comunismului pentru ca, ulterior, să propună un răspuns la diferența de tratament dintre, pe de o parte, memoria anemică și îngăduitoare a comunismului și, pe de altă parte, memoria vie și exigentă a nazismului. În măsura în care așa stau lucrurile, probabil că analiza comparată reprezintă singurul instrument metodologic de a căuta și a spera că găsești măcar o singură explicație.

Riscurile comparației

Comparația dintre totalitarismele de dreapta și de stînga nu este cîtuși de puțin o intenție facilă și întotdeauna legitimă. În primul rînd, trebuie distins între comparația făcută în interes istorico-politologic și cea realizată în scop moral. Din perspectiva autorului, comparația a devenit inevitabilă după 1956, cînd Hrușciov a vorbit pentru întîia oară despre victimele comuniste ale comunismului. Astfel, „sistemul [comunist] a devenit obiectul unei interogații generale”, iar definiția răului politic a primit o nouă contribuție. Interogația a ajuns la zenit abia în 1974, anul cînd A. Soljenițîn a publicat Arhipelagul Gulag, trilogie în care spotul luminos cade, de această dată, asupra victimelor necomuniste ale regimului. O dublă inculpare, s-ar putea spune. Pe cît de inevitabil pare demersul comparativ din punct de vedere istoric și dezirabil politologic, pe atît de evitabil sub aspect moral. Deplîngem moartea unui om, cu atît mai mult cu cît aceasta pornește din cauze ideologice, iar suferința conferă dreptul de a fi compătimit. În această ipoteză, sîntem pe deplin îndreptățiți să ne rugăm și să încredințăm memoria victimelor judecății și, în ultimă instanță, milei lui Dumnezeu.

Statutul de victimă însă nu aduce cu sine, în orice împrejurare, un merit. Astfel, riscul major al comparației morale se răsfrînge asupra memoriei. Victimă fiind, nu orice suferință poate fi încredințată elogios memoriei publice. Și chiar mai riscant decît atît, o ideologie nu poate fi justificată prin opusul ei. Așa fiind, este indecent să justifici anticomunismul prin preferința fascistă și, în mod reciproc, activitatea comunistă prin profesarea antifascismului. În al doilea rînd, trebuie identificate simultan asemănările și diferențele esențiale. Sub acest aspect, autorul pune în dezbatere unicitatea Șoah-ului, o chestiune născută pe fondul creării statului Israel și prin intermediul lucrărilor științifice de natură comparativă. În al treilea rînd, trebuie deosebit după cum analiza se aplică Europei răsăritene și centrale, respectiv Europei occidentale. Cortina de Fier s-a ridicat în 1989, dar linia a rămas, cel puțin în ceea ce privește memoria celor două totalitarisme. Deși e clar că publicul cărții este cel francez și nu o dată A. Besançon sugerează acest lucru, ar fi fost de dorit ca autorul – tocmai pentru că este tradus intens în multe limbi – să precizeze dacă analiza se aplică cu la fel de mult succes spațiului central și est-european. Personal, înclin să am rezerve pe care limitele tipografice mă împiedică să le dezvolt. Mă rezum însă să observ că tendința aici merge către privilegierea asemănărilor dintre cele două totalitarisme și, pe alocuri, inversarea raportului dintre obiectul amneziei și cel al hipermnezei. În orice caz, din 1997 au trecut puțin peste douăzeci de ani, iar lucrurile s-au schimbat peste tot în Europa, deopotrivă în Occident și în Orient. Considerînd necesară această precizare metodologică, admit că dacă aș fi fost francez și aș fi citit cartea din oferta editorială a Fayard, cu gîndul că aceasta îmi este adresată, pesemne că precizarea nu s-ar mai fi bucurat de o importanță la fel de mare.

Restituindu-i calitatea de simplu instrument metodologic, metoda comparativă este utilă atîta timp cît autorul își fixează drept scop „înțelegerea experienței oamenilor”. Asumarea acestui obiectiv depășește simpla punere în paralel (nu în balanță!) a deosebirilor și asemănărilor dintre două ideologii și două regimuri politice sub care unii dintre europeni au trăit și, uneori, le-au căzut victime. Este nevoie de o analiză multidisciplinară, căci viața pare uneori atît de complexă încît un singur domeniu științific (de pildă, numai istoria, ori numai știința politică, ori numai teologia) nu poate da seama asupra diversității și ambiguității situațiilor. Din acest punct de vedere este un mare merit al cărții faptul că analiza istorică a „nenorocirii secolului” se alătură unor fine considerații teologice. Rezultă de aici că și comparația arată un pic altfel atunci cînd în discuție nu sînt prezente doar considerații istorice sub aspectul faptelor, ori științifice sub cel al clasificărilor, ci și religioase. Analiza istorico-politică a celor două totalitarisme ocupă primele trei capitole în care comparația, sub ambele aspecte, se face pe coordonatele distrugerii oamenilor, în ordinea fizică, morală și politică.

O interpretare inedită

Analiza religioasă ocupă spațiul ultimelor capitole („IV. Teologie” și „V. Memorie”). Problema religioasă a totalitarismelor și-au pus-o victimele care au îndeplinit calitatea de „mari martori ai secolului XX”. Întrebîndu-se „De ce, Doamne?”, victimele au intuit natura unică a experienței pe care o trăiau. Înainte ca politologii să pună problema totalitarismului ca regim politic (H. Arendt) ori a tiraniei drept conduită a omului politic (L. Strauss), victimele au fost cele care și-au dat seama că e ceva nemaiîntîlnit în experiența secolului. „Groaza care i-a cuprins pe oameni în fața a ceea ce le impuneau comunismul și nazismul [...] era mai puțin provocată de rău, cît de voința răului”, iar „pretinsul tiran nu era cu adevărat tiran, fiindcă nu-și urmărea propriul bine. Era el însuși tiranizat de ceva de ordin superior. Așadar, crima era legată de [...] nebunia ideologică.” Tiranul nu e un simplu tiran, după cum nici nebunia nu e doar o simplă nebunie. După ce arată că „urma biblică în comunism și nazism [constă în] voința lor comună de a mîntui lumea”, autorul procedează la deosebirea dintre „biblismul” nazist și „biblismul” comunist pentru ca în final să demonstreze, cu ajutorul celor trei mari erezii creștine (gnosticismul, marcionismul și milenarismul) felul în care instabilitatea congenitală a religiei creștine pretinde oamenilor „un permanent efort pentru a menține echilibrul”.

Într-un veritabil crescendo, ultimul capitol („Memoria”) nu doar circumscrie discuția teologică, ci reprezintă conținutul cel mai interesant al cărții. În esență, există trei forme de uitare a comunismului: păgînă (cazul Chinei), creștină și evreiască. Arătînd că regimul comunist „nu e o invenție evreiască” (ce observație pertinentă pentru publicul român!) și că „e mai ușor să-i găsim originile în creștinism decît în iudaism”, autorul argumentează că există o uitare creștină a comunismului rezultată, în sens imediat, din proasta administrare a iertării și, în sens larg, concrescută „în solul originar al credinței creștine”, mai precis în „sentimentul răului și al păcatului”. Există, totodată, memoriile evreiască și creștină ale nazismului. Memoria creștină începe doar atunci cînd creștinii se debarasează de concepția aberantă că Șoah constituie o pedeapsă pentru poporul „deicid”. Pentru autor, recunoașterea „unicității Șoah-ului” se naște firesc în cadrele memoriei creștine care „dispun[e] de o schemă teologică coerentă a Șoah-ului” de natură să „facă dreptate sentimentului evreiesc al diferenței și popoarelor care au trecut prin încercări comparabile”. Consecința importantă a argumentului este că, în cadrul memoriei creștine a Holocaustului, nu se poate vorbi de „concurența victimelor”. Simpla comparație a totalitarismelor sub aspectul numărului de victime, de unde se poate merge mai departe și să se afirme că totalitarismul de dreapta e mai puțin rău decît cel de stînga, reprezintă o altă cangrenă a comparatismului. Paradoxul face că, în mediul confesional ortodox, memoria nazismului nu pare atît de creștină, în sensul arătat mai sus. Pe alocuri, martirologia competitivă se prefigurează ca o adevărată profesiune de credință. Cît privește memoria evreiască, e uimitor să vezi, fie și schematic, cît de „diversă și intensă” este „reflecția teologică asupra Șoah-ului” în rîndul rabinilor și al gînditorilor de orientare religioasă.

Tocmai pentru că se prezintă atît de inedit în felul lui, capitolul ar fi meritat dezvoltat, chiar și în limitele unui eseu. Bunăoară, riscul privirii religioase asupra „nenorocirii secolului” poate căpăta aparențele unei inevitabilități, ale unui soi de determinism religios, care pentru contemporani și pentru posteritate exclude atît de necesara discuție cu privire la răspunderea morală.

Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.