Cum ne interpelează „martorii Fericirii“?
Vizita Papei Francisc în România (30 mai – 2 iunie 2019) s-a încheiat cu slujba de beatificare a șapte episcopi ai Bisericii Române Unită cu Roma (BRU), numită și Greco-Catolică. Ceremonia s-a desfășurat la Blaj, pe Cîmpia Libertății. Trecerea episcopilor uniți în rîndul fericiților, adică situarea lor în anticamera sfințeniei potrivit rînduielilor statornicite în Biserica Catolică, încheie perioada de cercetare istorică care premerge orice inițiativă de acest fel. Predarea dosarului de beatificare la Congregația Cauzelor Sfinților, în aprilie 2018, a fost pregătită de studierea arhivelor, culegerea mărturiilor și stabilirea metodologiei, precum și de redactarea rapoartelor, toate acestea întinzîndu-se pe durata a aproape șase ani.
Promulgarea decretului de recunoaștere a martiriului și ceremonia de beatificare constituie primul eveniment de acest fel din istoria de trei veacuri a BRU. Cu toate acestea, istoricul Cristian Vasile ne spune că acest eveniment vine cu o întîrziere de aproape 20 de ani față de ceremonia similară ce a avut loc în Biserica Unită din Ucraina („Povestea martiriului celor șapte episcopi greco-catolici“, Apostrof, nr. 8, 2019). Defazajul e încă și mai greu de înțeles, ne arată istoricul, dacă ne gîndim că apropierea României de Europa și Sf. Scaun s-a desfășurat mult mai rapid, iar accesul la arhivele regimului comunist n-a cunoscut la fel de multe restricții ca în Ucraina. Rămînînd o problemă de elucidat în viitor, ceremonia de beatificare „a depășit această anomalie și aparent paradox“. Prin raportare la întreaga Biserică Catolică din România, ceremonii de beatificare au mai avut loc în cazul episcopilor romano-catolici (Vladimir Ghika, Anton Durcovici etc.). Ceea ce au în comun toate aceste beatificări, indiferent că vorbim de catolicismul de rit bizantin ori latin, este faptul că recunosc drept martiriu suferința îndurată de ierarhi sub regimul comunist din România, iar acest martiriu este de natură să le proclame sfințenia. Prin canonizare, Biserica nu-i face sfinți, ea doar le recunoaște și le proclamă sfințenia, care reprezintă o lucrare a Duhului Sfînt și, în sine, un atribut al dumnezeirii. În acest moment, doar Biserica Catolică a proclamat drept fericiți pe unele victime ale comunismului din România. Pentru Biserica Ortodoxă Română (BOR), regimul comunist încă nu a „născut“ sfinți, existînd discuții pentru canonizare doar în cazul pr. Arsenie Boca.
Pe lîngă faptul că sfințenia e doar recunoscută de Biserică, canonizarea unei persoane prezintă o utilitate socială deloc neglijabilă prin faptul că o instituție străveche propune anumite repere. Sfinții sînt importanți pentru că dovedesc că Biserica este vie și lucrarea Duhului continuă în istorie, dar și pentru valoarea morală a vieții lor. Sfinții sînt prezenți nu doar nominal prin indicarea în calendare și sinaxare, ori ceremonial prin icoane și slujbe de acatist, ci și social prin viețile care le sînt publicate. Acești oameni pe care Biserica îi prețuiește ca sfinți au avut o existență care profită nu doar credincioșilor prin ajutorul și mijlocirea către Dumnezeu, ci și agnosticilor ori ateilor prin exemplul de moralitate.
În acest context trebuie analizată cartea universitarelor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Martori ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români, Humanitas, București, 2019. Apariția editorială a creat climatul pentru a înțelege semnificația reală a ceremoniei de beatificare și, chiar mai important, a scos esențialul din dosarul de beatificare „Positio super martyrio“ totalizînd aproape 2.000 de pagini pentru a-l prezenta oamenilor, credincioși sau nu, sub formă de îndrumar moral. Ar fi o greșeală ca lectura acestei cărți să fie dată la o parte din simplul fapt că o anumită Biserică i-a așezat în anticamera sfințeniei; e binecunoscută diferența minoră între Biserica Catolică și Bisericile ortodoxe potrivit căreia prima pregătește canonizarea prin beatificare în timp ce celelalte canonizează direct (poate așa s-ar explica de ce în Bisericile orientale canonizarea decurge mai greu, inclusiv pentru subiectul care ne interesează, perioada comunistă).
Cine sînt cei șapte „martori ai Fericirii“? Pe numele lor, sînt Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. Potrivit funcției lor, ei alcătuiesc, cu excepția lui Tit Liviu Chinezu, întregul episcopat al BRU consacrat și instalat în scaune în timpul existenței legale, mai precis pînă la Decretul nr. 358/2 decembrie 1948 pentru desființarea BRU. Dar ei nu au fost ultimii, căci după intrarea BRU în clandestinitate, între 1948 și 1950 au mai fost hirotoniți ilegal din punct de vedere al legii civile, dar canonic sub aspectul rînduielii bisericești, încă cinci episcopi (Ioan Ploscaru, Iuliu Hirțea, Ioan Dragomir, Ioan Cherteș; T.L. Chinezu a primit consacrarea în celula de pușcărie). Dintre cei șapte, doar doi au reușit să supraviețuiască închisorilor comuniste. Este vorba despre I. Bălan (†1959) și I. Hossu (†1970). Restul celor cinci și-au sfîrșit zilele între zidurile închisorilor. Atîta vreme cît suferința le-a fost recunoscută drept martiraj și, în felul acesta, i-a plasat pe orbita sfințeniei, rezultă că moartea violentă nu caracterizează cu necesitate martirajul. Altfel spus, vărsarea de sînge nu definește o condiție a martiriului.
Revenind la aspectele inedite rezultate din compararea vieților celor șapte fericiți catolici, mai observăm că primele victime ale condițiilor din închisoare nu au fost cei vîrstnici, cum am fi tentați să credem, ci tinerii. Primul care moare este V. Aftenie, la 51 de ani. Îi urmează I. Suciu, la 47 de ani. T. L. Chinezu a murit la 50 de ani, fără a-și fi exercitat vreodată funcția episcopală. Ultimul aspect care atrage atenția este că nici unul dintre acești „martori ai fericirii“ nu a stat la închisoare în executarea unei pedepse primite prin condamnare. Despre privarea de libertate s-a vorbit în termeni de măsură preventivă ori detenție administrativă. De ce? Pentru că „nu li s-a putut înscena un proces răsunător finalizat cu condamnare“ (p. 177). Singurul căruia i s-a organizat ulterior un proces a fost A. Rusu, caracterizat drept „cel mai incisiv“ dintre episcopii rămași în viață. Acest lucru s-a petrecut în a doua detenție (1957-1963), sub acuzația de „înaltă trădare“. Nu ne putem reține cîteva întrebări: cum se explică faptul că un regim calificat drept totalitar ori măcar dictatorial nu poate produce din nimic anumite probe pentru a regiza un proces care să conducă la un deznodămînt așteptat? Există un interes de a respecta formal o anumită procedură, măcar în aspecte esențiale, chiar și în cazul unui regim comunist? Presupune acest lucru o anumită considerare pentru procedură sau o anumită temere a actorilor judiciari față de posteritate care ar putea fi și alta decît comunistă? Primul gînd este că un regim totalitar, în care puterea este concentrată și totală, are capacitatea de a produce probe și de a regiza procese care să conducă la condamnare.
Desigur, totalitarismul Puterii s-a văzut în aceea că, dacă nu li s-a putut înscena un proces, au fost trimiși direct după gratii și nu oriunde, ci la penitenciarul din Sighetu Marmației. Nu e întîmplător, ne spun autoarele. Pe lîngă faptul că persecuția clerului greco-catolic, cu osebire episcopatul, a avut specificul că s-a aflat „permanent în vizorul Securității, pînă la moarte“, închisoarea de la Sighet era una de exterminare, ceea ce întărește ideea de severitate neobișnuită a măsurilor represive. Cu excepția lui V. Aftenie, mort încă de la anchete, toți ceilalți au trecut pe la Sighet, fie că a fost vorba să moară acolo (trei), fie că au reușit să supraviețuiască (ceilalți trei).
Dramatismul persecuției se vede în aceea că ei ar fi putut să scape cu o singură condiție: să admită trecerea la ortodoxie. Și aici intrăm în miezul problemei care nu va fi epuizată dacă, cu alt prilej, nu se va deschide capitolul sensibil al relațiilor dintre Bisericile Unită și cea Ortodoxă din România și, în mod aparte, al dimensiunii confesionale a sfințeniei („sfințenia competitivă“). Acești episcopi sînt martiri nu neapărat pentru că au suferit. Așa cum ne indică Gabriel Liiceanu problema etică fundamentală a acestei cărți, „mulți români de-a lungul deceniilor comuniste au murit în penitenciare, au avut parte de experiențe atroce și de privațiuni teribile. De ce doar unii dintre ei sînt canonizați?“. Mai degrabă, episcopii au devenit martiri ai Bisericii lor, iar starea de fericire care pregătește sfințenia rezultă din faptul că nu au cedat presiunilor neîncetate, indiferent sub ce formă au venit, de a trece la ortodoxie. Potrivit autoarelor, obiectivul persecuției atît de neobișnuite a înaltului cler greco-catolic a avut două obiective majore: în primul rînd, „să-i determine să cedeze prin trecerea la ortodoxie“ și, în felul acesta, să legitimeze canonic unificarea legală a celor două Biserici românești; în al doilea rînd, „să blocheze orice influență asupra Bisericii clandestine“ (p. 178) care, așa cum am arătat, avea propriii episcopi și credincioși. La cererile de revenire la ortodoxie, episcopii au opus ideea că unificarea Bisericii ortodoxe din Transilvania din 1697-1701 nu a avut doar resorturi politice, ci și religioase.
Această idee străbate întreaga carte. Consider că este o scăpare importantă a cărții faptul că, de pildă, nu sînt indicate argumentele prin care I. Bălan, cu ocazia conferinței episcopilor greco-catolici de la 17 iunie 1948, a vorbit despre „semnificația profund religioasă a unirii cu Roma din 1700“ (p. 123). Acest lucru ar fi diminuat argumentul simetriei invocat public de autorități și pe la colțuri de unii membri ai ierarhiei ortodoxe și care, din păcate, e prezent chiar și astăzi în memoria publică: repararea unui act politic (unificarea din 1700) se face tot cu mijloace politice (revenirea din 1948); așa cum actul politic de la 1700 a produs suferință (e vorba despre țăranii și preoții ardeleni și de revoltele anticatolice din 1740-1770), tot astfel actul politic de la 1948 a rezultat în suferință (închisoare, urmărire informativă între 1948-1989). Or, ceea ce știm este că nici o suferință nu trebuie uitată, indiferent de cît de aproape ori de departe se află față de noi pe scara timpului. Nu spun neapărat că se cuvine comemorată, dar în mod sigur nu trebuie uitată.
În sfîrșit, cartea oferă un răspuns la marea întrebare privind rolul BOR în samavolnicia de la 1948. Autoarele ne încredințează (nu o singură dată) că „nu Biserica Ortodoxă a planificat și organizat «lichidarea prin unificare»: aceasta a fost o inginerie socială stalinistă cu grave consecințe pînă astăzi“ (p. 39). De pildă, plasarea episcopilor greco-catolici supraviețuitori ai Sighetului în mănăstiri ortodoxe, precum și mijlocirea comunicării dintre stat și ei prin ierarhi ortodocși era menită să creeze impresia că BOR era promotorul acestei reveniri (p. 162). Mai aflăm unele gesturi de curtoazie. De pildă, călugări ortodocși care asigurau clandestin corespondența episcopilor reținuți la Căldărușani, ceea ce, după interceptare, a atras arestarea acestora (p. 166) sau participarea obștii monahale la slujba de înmormîntare a episcopului Bălan (p. 213). Pentru istoricul C. Vasile, acesta pare un adevăr parțial; aspectele dureroase sînt tratate cu „precauție și sfială“ pentru că „susceptibilitățile Patriarhiei Ortodoxe – partener al Sf. Scaun la succesul vizitei papale – se cuveneau menajate“.
Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
