Cine înjură?
După 30 de ani de apariție neîntreruptă, Dilema / Dilema veche este mai mult decît o revistă de cultură, mai mult decît o instituție culturală, mai mult decît un reper, este un veritabil tezaur cultural. Cam tot ce a însemnat prezență valoroasă în cultura română post-decembristă a trecut, într-un fel sau altul, prin paginile revistei noastre. Tradiția noastră este atît de bogată și de puternică încît, parafrazînd o vorbă a lui Edmund Burke, avem sentimentul că revista ca atare este o întîlnire între cei ce au scris-o, cei ce-o scriu și cei ce-o vor scrie. Sîntem, cu alte cuvinte, o lume!
În an aniversar, omagiem această tradiție și o readucem în fața ochilor cititorilor noștri. Sîntem ce sîntem în mică măsură datorită nouă, celor care facem revista astăzi, și în mare măsură datorită celor care au fondat Dilema, conferindu-i o origine culturală atît de nobilă. Pe tot parcursul acestui an, din cînd în cînd, ne vom aminti de cei cărora Dilema / Dilema veche le datorează atît de mult.
Începem, astăzi, cu unul dintre fondatorii noștri, Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002). Poet de prim rang, eseist, traducător și, după 1990, academician și om politic, Ștefan Augustin Doinaș a fost unul dintre cei mai iluștri intelectuali români postbelici. Doinaș a făcut parte din primul Colegiu Onorific al Dilemei, menționat în caseta redacțională încă de la primul număr al revistei, apărut în 14 ianuarie 1993. A scris pentru Dilema articole memorabile și ne face plăcere să vă reamintim, acum, unul dintre ele. (Sever Voinescu)
* * *
1. Este foarte greu de răspuns la întrebarea: cine înjură – omul sau limba? În mod obişnuit, şi probabil superficial, se spune: Românii înjură, Francezii nu înjură; îşi poate cineva imagina un Japonez înjurînd?...
Şi totuşi un anume grăunte de adevăr trebuie să se ascundă şi în asemenea aserţiuni care par pripite. Personal, am auzit spirite luminate mîndrindu-se cu faptul că limba română, ca şi limba maghiară, de pildă, permite înjurătura, ba chiar ar avea o vocație a înjurăturii, care ar ţine de virtuțile sale metaforice. Dacă ar fi aşa, ar trebui să considerăm că înjurăturile constituie flora buruienoasă a oricărui limbaj național, cu atît mai sălbatică şi mai înfloritoare cu cît poporul în cauză ar avea mai mult simț poetic (?) sau ar fi mai aproape de... natură. E limpede că fără un anumit grad de elementaritate a vieții, fără o anumită doză de spontaneitate a reacțiilor umane, fără o anume preponderenţă a umorilor, înjurătura este greu de explicat.
2. Dar poate că întrebarea de la începutul acestor rînduri este falsă: de ce să deosebim, în fenomenul înjurăturii, între popor şi limbă? Se ştie, de la Humboldt, că fiecare limbă națională reprezintă o concepţie particulară despre lume. Nu sînt implicate în această definiție atît virtuţile unei anumite limbi, cît şi psihologia poporului respectiv? Am impresia că aceşti factori contribuie, amîndoi, la realizarea fenomenului înjurăturii. Nu există limbă omenească lipsită de putinţa de a forma expresii jignitoare, fie direct, fie prin metaforizare; după cum nu există limbă care să nu posede un lexic – să-i zicem – vulgar. Utilizarea lor depinde în ultimă instanţă de dispoziția psihologică a omului, de gradul său de educație, de civilizaţie, de bun-simț. Dar şi de voluptatea cu totul particulară – care ţine de bunul gust? – de a se lăfăi în trivialitate. Numai gradul, numai frecvența, numai înclinaţia intimă, cu care un popor sau altul uzează de vocabule periferice şi de sintagme înjositoare, diferă. Despre limbile care „nu înjură”, ca şi despre popoarele respective, se poate spune cel mult că sînt mai evoluate, mai bătrîne, mai rafinate. (Deşi, indiscutabil, există şi un rafinament al trivialităţii, pe care mulţi îl apreciază...)
3. Chiar dacă limba vorbeşte de la sine, cum se susţine mai nou, ea „nu înjură” decît angajată în serviciul unei aventuri joase a spiritului, obligată să inventeze sintagme şi metafore într-un registru trivial al pasionalității.
4. Oamenii distinşi înjură din snobism: rar şi ordinar.
5. Mă întreb dacă toate limbile posedă o linie lexicală dublă – una neutră, alta angajată, una distinsă, alta cenzurată – pentru a designa aceeaşi serie de lucruri... Oricum, cred că vocaţia înjurăturii nu ţine de cantitatea acestui vocabular ostracizat, care revine din cînd în cînd intempestiv, ci de conotaţia lui într-un anume context, şi că, în felul acesta, înjurătura nu este interzisă nici unui grai omenesc. Ieşind dintr-un registru neutru al limbii, Francezii spun queue într-un sens cu totul ordinar. Noi, Românii, folosim într-o împrejurare identică un cuvînt specific, exclus din română. E mai funcțională oare franceza, tocmai pentru că n-are nevoie de un vocabular specific, ci obține aceleaşi efecte imprecative prin simpla trecere de la un registru nobil, la unul vulgar? Întrebarea este dacă efectul obţinut în sfera unei limbi poate fi echivalat cu efectul obţinut în sfera alteia; cu alte cuvinte, dacă psihologia şi gustul lingvistic ale unui popor pot fi comparate cu ale altuia.
6. Bineînţeles, înjurătura se califică exclusiv în contextul unei situații verbale pasionale. Am să-i fac o vizită mamei taleeste o propoziţie neutră, pur informativă, dar poate căpăta o conotație insultătoare prin simplă pronunţie insinuantă.
7. Există un registru verbal al intimității în care înjurătura poate să devină alint.
8. Originea înjurăturii trebuie căutată în practica magică a primitivilor. Orice înjurătură „modernă” este un act degradat de magie verbală, de regresiune a limbajului spre o vîrstă primară dominată de gîndirea mitică. Pentru omul timpurilor arhaice înjurătura zăcea în orice transfer de forțe malefice asupra unui inamic. Acest transfer se efectua fie prin pronunțarea numelui propriu al duşmanului, fie prin rostirea numelor celor ce-i sînt apropiaţi. Căci pentru gîndirea mitică – scrie Ernst Cassirer –, eul omului, sinele său, personalitatea sa sînt indisolubil amestecate cu numele său. Aşa cum numele nu este un simplu simbol, ci face parte din proprietatea celui ce-l poartă – proprietate pe care o păzeşte cu grijă şi asupra folosirii căreia veghează cu gelozie –, imaginea verbală care apare într-o înjurătură (de pildă: mama care te-a făcut!...) face parte şi ea din această proprietate şi, ca atare, poate fi atinsă, rănită sau pîngărită verbal. Înjurătura de mamă este o variantă, prescurtată şi potenţată magic, a unei imprecaţii de tipul: dracul să te ia pe tine şi pe ai tăi! Mama, ca spirit tutelar al familiei, este cea dintîi vizată, fiind bunul cel mai de preț, altarul cel mai sacru al persoanei. Cunoaşte cineva vreo înjurătură de tată? Trimiterea ad originem mimează verbal actul aneantizării.
9. Sudalma (verbul a sudui vine din limba maghiară!) este, aşadar, un descîntec invers: formulă magică, cu adresă personală, proferată pentru a pune stăpînire pe sau a întina un bun extrem de preţios al duşmanului. Principiul activ este acela de pars pro toto; de unde, predilecţia de a numi anumite organe ale celui vizat.
Ne aflăm în faţa unei situaţii-limită a limbajului: un maximum de expresivitate lingvistică devine armă eficace a unei agresiuni verbale. Deşi, aparent, orice înjurătură trădează o neputinţă – aceea de a acţiona direct şi concret –, ea manifestă o calitate esenţială a limbajului magic: aceea de a acționa la distanţă. Reprezentarea mentală la care obligă înjurătura e resimţită ca o lezare a celei mai adînci intimități, ca un atentat la onoare.
10. Nu se poate nega o evidenţă: în fenomenul înjurăturii, limbajul atestă o mare forţă şi inventivitate metaforică. Dar unde se situează graniţa dintre înjurătură şi blestem? Imprecaţiile terifiant-groteşti ale unui T. Arghezi sînt oare înjurături? De la blajin-mustrătoarele expresii de tipul călca-te-ar vaca! sau ruşina-te-ar naiba!, adresate mai ales copiilor, pînă la o vulgaritate care oripilează, precum băga-te-aş în aia mă-tii! limba trece de la reproş la injurie, servindu-le cu egală generozitate tropică. Desigur, lovi-te-ar damblaua! sau vedea-te-aş mort! sînt imprecaţii. După abundența sau plasticitatea lor s-ar putea aprecia capacitatea de imaginație malefică a unui grup social. Dar folosirea lor depinde şi de psihologia populară: acolo unde sînt apreciate ca ineficiente – prin dispariția creditului acordat gîndirii magice –, ele încetează de a mai fi curente.
11. În general, înjurătura are adresă personală, fiind practicată în cadrul unui conflict direct. Există, însă, şi înjurături metafizice, ca să zic aşa. Adeseori, oameni pot fi auziţi înjurînd de mama focului, fără ca pornirea lor să se îndrepte spre vreo persoană anume. Nemulţumirea, decepţia, furia lor vizează o stare de lucruri. Mama mă-sii de treabă! sau paştele şi dumnezeii! se adresează rînduielilor lumii, ghinionului sau pur şi simplu unei scăpări din vedere: ţăranul înjură pentru că, plecînd la tîrg, a uitat să dezlege cîinele din lanț. În asemenea cazuri, înjurătura are o funcţie de catharsis: badea Ion suduie amarnic şi astfel se eliberează de un năduf. La necaz, la mînie, provocat sau nu, omul practică sudalma la modul terapeutic, aşa cum şi-ar stoarce un buboi. Ca să nu-şi bată copilul care a greşit, tatăl milos îi strigă, oscilînd între insultă şi mustrare: ce făcuşi, bă, puţoiule? Şi aici, apostrofa transcende persoana căreia îi era adresată, vizînd naivitatea, sau stîngăcia, sau tembelismul în general.
12. Există, vai, o voluptate de a înjura, o atracţie irezistibilă a trivialităţii. Ardelenii noştri sînt, în general, vestiţi pentru sensibilitatea lor la limbajul crud: e destul să pronunţe sau să audă pronunţîndu-se un cuvînt scabros, ca să se prăpădească de rîs... Este oare genul lor de umor? Percepția trecerii de la un registru nobil la unul vulgar al limbii îi amuză, ca un fel de poznă reuşită, ca un fel de farsă a existenţei, profilată pe un fond personal de carență a bunei cuviinţe.
13. Simțul moral al societăţii româneşti a condamnat totuşi practica înjurăturii prin însuşi numele ei: iniuria în limba latină înseamnă nedreptate, vătămare, prejudiciu. Iscată, de obicei, ca o reacţie disproporționat temperamentală între parteneri de ceartă, ea are o finalitate precisă: jignirea profundă a adversarului prin profanarea a ceea ce acesta are mai sfînt. În fond, atunci cînd se angajează pe sine însuşi în înjurătură, punîndu-se ca subiect al ei, cel ce înjură – ieşindu-şi din fire – se substituie unui demon malefic presupus a lovi victima. Această autodemonizare a celui ce înjură nu se percepe clar decît atunci cînd începe să înjure de cele sfinte: călcarea în picioare a sacrului, blasfemia fac ca sadismul să-şi dea mîna cu masochismul. Plăcerea de a-l spurca pe celălalt se împleteşte cu plăcerea de a se spurca pe sine. Încît mi se pare că orice înjurătură apare pe fundalul unei diminuări a simţului moralităţii.
14. Este oare înjurătura semnul unei laşităţi? E greu de spus: unii înjură pentru a provoca un adversar la încăierare, alţii înjură spălînd putina din faţa inamicului; e modul lor de a se retrage cu... demnitate. Oricum, mi se pare că injuria e semnul unei încăpăţînări. Înjur, deci rezist.
(apărut în Dilema, anul II, nr. 63, 25-31 martie 1994)
