Ce se întîmplă cînd sala de curs se mută în sufragerie?
Criza mondială cauzată de pandemie a provocat, la toate nivelurile, o nevoie acută de adaptare rapidă la condițiile de izolare și distanțare fizică. Datorită tehnologiei, multe dintre domeniile care presupuneau interacțiune socială s-au menținut, pe timpul izolării, în parametri acceptabili – unul dintre acestea fiind tele-educația. Care sînt plusurile, dar și minusurile educației online? Luminița-Anda Mandache, antropolog, cercetător afiliat și lector la Universitatea din Arizona și Pima Community College, descrie, într-un reportaj, cum au decurs interacțiunile online cu studenții săi. (S. G.)
A trecut mai mult de o lună de cînd izolarea ne-a schimbat ritmul de viață și ne-a impus deja noi rutine corporale, de gîndire și socializare.
E sîmbătă seară și primesc un e-mail de la o studentă, mama a doi copii, care mă întreabă dacă am reușit să-i citesc eseul de final de semestru. Din ianuarie am tot urmărit-o cum își face timp, cu greu, printre muncă, crescut doi copii și cîteva cursuri la colegiul local (community college), să-și facă temele și prezentarea la timp. Înaintea pandemiei întîrzia mereu la curs; se așeza jenată pe locul păstrat liber de prietena ei, în liniște. La final, pleca în grabă acasă la copiii ei. Îmi amintea de mama, care începuse o școală la seral cînd eu eram prin clasa a V-a, și mă înduioșa graba cu care se îndrepta spre ușă, la final de curs. De data asta a și uitat cînd și dacă și-a trimis toate eseurile la timp. Participă la curs prin telefon pentru că unul dintre copii i-a umblat la laptop și nu reușește să-i mai dea de cap. Încerc să-i descriu tot conținutul prezentărilor mele: grafice, întrebări, poze și alte întrebări. Nici chat-ul nu merge de pe telefon și nu vede comentariile sincron pe care colegii ei le fac atunci cînd cineva spune ceva interesant. Cu toate astea, prietena ei, o studentă la vreo 50 de ani, îi scrie pe WhatsApp ceea ce nu reușesc să acopăr eu.
La cursurile de antropologie de anul I pe care le predau acum, pentru al doilea an la rînd, studenții își așază băncile în cerc, iar eu îmi fac loc mereu printre ei, mereu în alt punct al cercului. Asta ne permite să ne privim unii pe alții cînd vorbim și astfel să ne responsabilizăm pentru contribuția adusă la înțelegerea unui text sau la exemplele date pentru a-l ilustra. Cursurile astfel gîndite se lungesc mereu peste limita de timp impusă mai ales de grupul de studenți care așteaptă să năvălească peste noi de îndată ce se termină oficial cursul. Intimitatea grupului lasă spațiu pentru povești, întrebări și anecdote, care extind planul meu de curs spre subiecte nici măcar imaginate de mine. Ca profesor la un colegiu comunitar, cu o populație extrem de diversă – incluzînd studenții din comunitatea Latino locală, din familii de refugiați, veterani de război și seniori avizi de cunoaștere, dar și studenți din clasa socială medie sau înaltă –, încerc să gîndesc cursuri de antropologie care să integreze vasta experiență de viață a studenților și să le permită să o analizeze. Sau, cu alte cuvinte, încerc să le ofer vocabularul necesar pentru a înțelege realitatea din jurul lor.
De cînd ne-am mutat online, dinamica noastră s-a schimbat radical. Ar fi simplist să spun că învățarea în mediul virtual vine doar cu limitări și probleme. Tranziția și schimbările în atmosfera de învățare sînt mult mai subtile. Pe de o parte, cursurile virtuale, forțate de împrejurări, mă fac să asist neputincioasă la derularea unui film, deja clasic și, din păcate, un clișeu, despre felul în care clasele sociale se reproduc fără milă tocmai prin mediul instituțiilor care ar fi trebuit sa le asigure un start egal în viață tuturor.
Dacă la universitățile mari, majoritatea celor care termină anii de studiu sînt din familii de clasă medie sau care au deja membri ai familiei cu diplome universitare, școlile de tip colegiu comunitar dau speranță și celor care vin din medii defavorizate. Taxele de școlarizare la un colegiu comunitar, în țara în care educația universitară este un lux și nu un drept, sînt încă mici. Clasele au maximum 25 de studenți, iar relația dintre profesori și studenți este, de cele mai multe ori, mai umană, spre deosebire de experiența impersonală de a face un curs de anul I la o universitate mare, alături de cîteva sute de studenți. În afară de asta, la colegiul comunitar există încă posibilitatea, pentru unii unică în viață, de a sta alături de alți studenți din medii atît de diferite de ale lor. Cu greu îmi pot imagina situații din viața de adult a americanilor în care pot împărți același spațiu și conversație cu veterani de război, refugiați, mexicani fără documente și albi din familii privilegiate. Într-o țară în care bunul și spațiul public sînt pe cale de dispariție, asta înseamnă ceva.
În ultimele săptămîni am văzut însă numărul studenților micșorîndu-se. De la 25, am ajuns ușor la 22, apoi la 15, recent la 8 și, curînd, la 6. Cei care nu se numără printre finaliști sînt, din păcate, ca și în viața reală, cei din mediile cele mai defavorizate sau vulnerabile: studenți din familii de refugiați, studenți fără acces la Internet sau tehnologie sau, cel mai adesea, studenți fără o traiectorie clară, pentru care experiența școlii și prezența într-un spațiu de cunoaștere era cea care le putea inspira o alegere de viață. Uităm adesea că aspirațiile se învață, așa cum se învață și iubirea de idei și cărțile pe care e mai greu să le descoperi cînd ești primul din familia ta extinsă care merge la liceu și, mai apoi, la facultate, și nu-ți amintești să fi văzut vreo carte în casa în care ai crescut.
Pe de altă parte, studenții care persistă și își continuă munca în ciuda pandemiei, rămînînd la fel de angajați în procesul învățării, sînt aceiași care au avut locuri de muncă destul de bune încît să reziste crizei economice actuale, au în general o pregătire preuniversitară peste medie sau știu foarte clar unde vor fi peste doi ani în cariera lor de studenți și viitori adulți. La nivel de sistem, modelul de educație bazat pe principiul parenting-ului își arată și el limitele. Studenții care așteaptă ca profesorii să-i trateze ca pe niște copii, întrebîndu-i constant dacă au nevoie de ajutor și oferindu-le încurajări, s-au pierdut de mult pe drumul tranziției la învățarea online. Un articol din Economist ne amintește că modelele de educație bazate pe autonomia studentului se arată a fi cele mai reziliente în perioada actuală, concluzii care reflectă foarte bine și experiența mea, odată cu tranziția sălii de clasă în sufragerie.
Intimitatea dintre studenți se pierde și se leagă în același timp. Noi legături de solidaritate, înțelegere mutuală și empatie se leagă printre rezistenți; cursul devine o întîlnire între prieteni. Pînă la momentul acesta din semestru au început deja să-și cunoască animalele de casă, să întrebe de bunici bolnavi și de sănătatea fiecăruia. Cei plecați revin cu greu. Simt că prezența la curs îi jenează, cînd revin după o săptămînă de lipsă. Se simt jenați că eseurile lor nu sînt gata încă și că îmi vor cere, încă o dată, cîteva zile în plus pentru a-și revizui o lucrare. Observ o umilință ieșită din comun; scuze, mii de scuze și mii de mulțumiri pentru o păsuire de două zile.
Atmosfera de învățare e clar că s-a schimbat. Lipsește spațiul fizic, băncile mici și lumina mereu prost reglată care ne aminteau că experiența învățării era o felie aparte din rutina de zi cu zi, bine marcată de un spațiu și un timp anume destinate învățării. În schimb, acum intrăm cu toții în intimitatea celorlalți. Vedem desene pe perete făcute parcă de mîna unui copil, un prieten sau membru al familiei traversează bucătăria, lumina bate frumos în camera unei studente; o fi camera ei? Ce liniște pare să fie acolo… Vedem acum și personajele din viața fiecăruia despre care am vorbit din cînd în cînd la curs. Un student de vîrsta tatălui meu povestea prin ianuarie despre fiica lui, cu problemele ei de depresie și anxietate. Acum, cînd îl văd, prin cameră trece uneori și o tînără cu părul scurt. O fi ea oare fiica studentului meu? Lipsesc acum și zîmbetele către cineva anume și glumițele, dar și flirtul între studenți care dă mereu culoare sălii de curs. Ele au fost înlocuite de chat-ul public pe care studenții fără cameră îl folosesc ca spațiu de conversație și întrebări, alții își ajută colegii să-și conecteze microfonul și, din cînd în cînd, se mai comentează la răspunsurile unora dintre studenți.
Experiența ultimelor săptămîni ne-a făcut mai umili și mai pregătiți să ne arătăm vulnerabilitățile, iar asta nu e puțin lucru într-o societate în care toată lumea duce o viață perfectă pe ecran, iar depresia și anxietatea ajung cel mai adesea sub preș. E tentant să spui că umilința vine la pachet cu fragilizarea și renunțarea la planuri de viitor. E posibil totuși ca, printre cei obișnuiți de mici cu situațiile de criză, momentul actual să fie un mediu „natural” în care unii se descurcă chiar mai bine decît în vremuri „normale”.
Acum, cînd închei articolul, primesc un alt e-mail. De data asta e de la un student care, din motive medicale, nu a reușit să avanseze în cursurile pe care le urmează de mai bine de doi ani. Spre exemplu, e pentru a cincea oară cînd face cursul de antropologie și nu pentru că ar fi un curs deosebit de dificil. Îi recitesc eseurile de final de an, verific nota din catalogul virtual și îmi dau seama că cel mai probabil va termina cu zece.
Luminița-Anda Mandache este antropolog, cercetător afiliat și lector la Universitatea din Arizona și Pima Community College.
Foto: wikimedia commons
