Ce e într-o voce
Cîteodată, într-o conversație telefonică, se întîmplă să aud, pe lîngă vocea interlocutorului, propriile mele cuvinte, la o secundă distanță de momentul producerii lor, ca un fel de a treia voce pe fir. După un moment de derută, am un sentiment de neplăcere: al cui e glasul acesta dezagreabil? Și de ce mi se pare că ar trebui să sune altfel? Odată pornit, tăvălugul întrebărilor nu mai poate fi oprit: cum se explică varietatea extraordinară a vocilor umane (în linie cu amprentele, astfel încît, de exemplu, unele bănci englezești au înlocuit sistemul cu parolă din serviciile de banking prin telefon cu sisteme de recunoaștere vocală, considerate mult mai sigure)? Spune vocea ceva personal despre vorbitorul căreia îi aparține?
Există un consens în ziua de azi asupra presupunerii că, dacă e totul în regulă din punct de vedere fizic, oamenii se nasc cu aceeași zestre biologică de sunete – numite chiar așa, sunete biologice, din cauza faptului că sînt determinate de configurația tractului vocal. În primul an de viață, acestea se transformă în sunete lingvistice sub acțiunea factorului social și vor constitui inventarul sonor al unei limbi, studiat de fonetică; combinațiile acestor sunete, studiate de fonologie, vor sta la baza construirii mesajelor. Sunetele biologice nu dispar (putem mormăi, ofta, murmura etc.), iar de sunetele lingvistice ne putem dispensa în procesele de manifestare a vocii diferite de vorbire (de exemplu, cînd cîntăm). Dar care e mecanismul fiziologic propriu-zis, generator de sunete? Cît adevăr este în afirmația poetului romantic american H.W. Longfellow, cum că vocea omului ar fi organul sufletului, sau în credința pre-renascentistă conform căreia vocea ar veni din inimă?
Tractul vocal are părți comune cu cel digestiv și cu cel respirator (mulți dintre mușchii folosiți cînd înghițim, respectiv inspirăm/expirăm, sînt necesari și atunci cînd vorbim): cavitatea bucală, cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee, plămîni. În laringe (numit, în engleză, și „voice box”) se află corzile vocale, o structură binară în formă de V alcătuită din straturi de mușchi, ligamente și membrane. Mediul care activează acest mecanism complex e aerul: mușchiul diafragmei, care separă plămînii de stomac, se dilată descendent – tragem aer în piept –, apoi aerul eliberat trece printre corzile vocale și, prin frecare cu ele, le face să vibreze, rezultatul fiind sunetul. Cele două corzi (numite, în engleză, mai corect: folds/pliuri) plus distanța (deschizătura) dintre ele formează glota. Vocea masculină diferă de cea feminină cu o octavă, diferența fiind produsă de vibrațiile glotale, de forma deschizăturii glotei și de modul în care aerul expirat se scurge prin aceasta. Corzile vocale vibrează prin contracție, pe toată lungimea lor, înălțimea unui sunet depinzînd de gradul de contracție: cu cît acesta e mai mare, cu atît vibrațiile sînt mai frecvente, iar tonul e mai înalt. La bărbați, frecvența fundamentală e de aproximativ 125 Hz, iar la femei, 200 Hz.
În ceea ce privește sunetele lingvistice, acestea sînt sunete de deschidere („vocale”), cu tonuri muzicale (aerul expirat trece fără opreliști prin întregul canal fonator), și sunete de închidere („consoane”), cu zgomote (aerul expirat întîmpină obstacole undeva pe parcursul canalului fonator, în așa-numitele puncte de articulație – de exemplu, buzele se închid pentru /p/ și /b/, limba atinge puntea alveolară pentru /t/ și /d/, dinții de pe maxilarul superior ating buza inferioară pentru /f/ și /v/ ș.a.m.d.). Peste o sută de mușchi din corpul nostru trebuie să se coordoneze perfect pentru ca noi să putem articula corect un mesaj. Fiecare glas are propriul timbru (ori culoare) și ton (mai înalt sau mai jos), în funcție de sex, de vîrstă (copiii, de exemplu, au voci nediferențiate, subțiri, indiferent de sex) și de caracteristicile tractului vocal, ale „rezonatorilor” (forma și mărimea gurii, forma și mărimea faringelui).
Un rol extraordinar de important în vorbire îl are intonația. Informația pe care o transmitem cu un mesaj oral este însoțită de variații ale vocii în ceea ce privește sonoritatea (tare, scăzută), viteza (rapidă, calmă), calitatea (aspră, blîndă), înălțimea (înaltă, joasă), cheia (oficială, personală), în funcție de emoțiile și atitudinile pe care le transmitem. Ca „linie melodică” a vorbirii, ea poate fi antrenată, educată, falsificată. Vocea, în schimb, e un marker al identității pentru că e rezultatul fiziologiei personale. Diversele (rare) studii academice din prezent bazate pe experimente cu subiecți care trebuie să asculte diferite tipuri de glas arată că, prin simpla ascultare atentă a vocii, se pot deduce trăsăturile de personalitate, statutul socio-economic, vîrsta, înălțimea și greutatea vorbitorului. Că, de fapt, cineva care te ascultă fără să te vadă ar putea fi capabil să ghicească și cum arăți, la fel ca o persoană care se uită la fotografia ta. Într-unul dintre aceste studii, în peste 75% din cazuri, subiecții au fost în stare să potrivească corect vocea unui vorbitor necunoscut cu fotografia lui. (În paranteză amintesc de importanța alegerii inspirate, în studiourile de film hollywoodiene, a vocilor „împrumutate” de actori personajelor de film animat.) Vocea contribuie la formarea automată, în interlocutor, a unei prime impresii asupra personalității vorbitorului. Un alt studiu recent arată unanimitate în percepție: vocea care nu e monotonă, care conține variație în linia melodică, e considerată a avea personalitate, posesorul este privit cu mai multă încredere decît cineva care se exprimă pe un ton plat, iar bărbații care au o voce plină și joasă (știți reclama de la Alpecin, care te îndeamnă să lupți pentru părul tău?) sînt considerați competenți, integri și puternici fizic.
Dar cum stau lucrurile în ceea ce privește percepția propriei voci? Tot studiile prezente arată că între cum își aude vocea fiecare și cum o aud ceilalți există o mică diferență calitativă: ne auzim vocea ca fiind mai joasă decît e ea în realitate. De aceea, foarte multe persoane mărturisesc (alături de mine) că, atunci cînd și-au auzit vocea înregistrată pentru prima dată, inițial nu au recunoscut-o ca fiind a lor, apoi că nu le-a plăcut cum sună pentru că trăiseră cu altă impresie (un chestionar-fulger printre prietenii mei de pe Facebook, făcut pentru o confirmare ad-hoc a rezultatelor acestor studii, arată că 76 dintr-un total de 106 nu agreează deloc sunetul real al propriei voci). Rebecca Kleinberger, cercetătoare la MIT, explică diferența dintre cele două: vocea „externă” călătorește prin aer, fără obstacole, pe cînd cea „internă” trece prin patru filtre. Primul filtru sînt oasele craniului; al doilea filtru, mecanic, e un mic compartiment situat în urechea internă cu rolul de a o proteja de propriile noastre sunete; al treilea filtru, biologic, e cohleea, o structură spiralată tot din urechea internă, făcută din celule vii, programată, prin acomodare, să devină tot mai puțin sensibilă la propria noastră voce; în fine, există un al patrulea filtru, neurologic: de cîte ori deschidem gura ca să producem un sunet, propriul cortex auditiv devine inactiv – creierul nu ne ascultă, deși ne aude.
Vocea poate transmite foarte nuanțat gama largă a emoțiilor umane. Starea psihologică din prezent a unui vorbitor – bucuria sau tristețea lui – poate fi recunoscută în absența oricărui mesaj, doar prin sunet. Mai mult decît atît, în laboratorul media unde lucrează Kleinberger s-au făcut progrese remarcabile cu ajutorul inteligenței artificiale, prin care s-au pus la punct algoritmi de identificare și chiar prezicere, în analiza vocii unui individ, a stadiilor timpurii ale bolii lui Parkinson, a bolii cardiace, a depresiei și a balanței hormonale. Ca orice lucru care aparține omului, fonația poate fi studiată dintr-o mulțime de unghiuri, pe lîngă acustică și fonetică: neurofiziologie, psihologie, afaziologie, muzicologie, cibernetică. Rezultatele coroborate vor dezvălui, fără îndoială, complexitatea și frumusețea acestui fenomen care e încă departe de a fi elucidat în toate aspectele sale.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: spectrograma vocii omenești (wikimedia commons)
