Buna guvernare e o idee proastă
Într-o vreme, nu demult, comentatorii și experții considerau că „buna guvernare” e unicul ingredient necesar pentru creștere economică și dezvoltare. Vreme de mulți ani, această noțiune a fost o recomandare standard în materie de consultanță politică și reforme instituționale. Într-un raport din 1992, Governance and Development, Banca Mondială definea termenul ca fiind alcătuit din patru componente: competență și eficiență în gestionarea sectorului public, responsabilitate, cadre juridice pentru dezvoltare, informare și transparență.
De atunci, termenul a căzut în desuetudine – poate fiindcă și conceptul în sine și-a pierdut din puterea de impact. Deși nu e nimic în neregulă cu nici una dintre cele patru componente ale sale sau cu principiul echității procedurale în gestionarea afacerilor publice și private, presupunerea că buna guvernare ar rezolva probleme sociale și politice complexe a fost profund eronată.
Mai mult, unii critici susțin că agenda bunei guvernări a fost întotdeauna menită să mascheze structurile de putere subiacente prin situarea procesului decizional tehnocratic mai presus de luptele politice. Cu intenție sau nu, susținătorii bunei guvernări au avut tendința să se concentreze mai degrabă pe aparențe decît pe substanță: întrebările de tip „cum” au avut prioritate față de cele din categoria „ce” – de parcă rezultatele bune ar izvorî în mod miraculos din procesele sănătoase.
Între timp, a apărut o întreagă industrie pentru a defini și redefini „buna guvernare”, și pentru a elabora nenumărați indicatori care să o măsoare. Acești indicatori au devenit o nouă „tehnologie a guvernării”, măsurătorile servind ca etaloane de performanță care să ghideze acțiunile și să creeze aparența unei îmbunătățiri reale.
Criticile cu privire la modul în care e măsurată sau implementată buna guvernare nu lipsesc. Dar adevăratele costuri ale acestei mode – inclusiv excluderea, în ultimele decenii, a acțiunii politice bazate pe rezultate – au devenit vizibile abia de curînd. De exemplu, agenda bunei guvernări a redus indiscutabil capacitatea factorilor de decizie politică de a rezolva probleme complexe și a distras atenția de la necesitatea de a aborda pierderile socio-economice în moduri echitabile și fezabile din punct de vedere politic.
Stabilirea parametrilor „adecvați” pentru un proces decizional nu produce în mod automat rezultate adecvate. Concentrîndu-se implicit doar pe creșterea economică, agenda bunei guvernări a minimizat necesitatea de a ține cont de consecințele distributive și de efectele externe negative asupra mediului înconjurător.
Acum, aceste neajunsuri au fost scoase la iveală de criza climatică. E nevoie de acțiuni reale pentru a combate poluarea, dacă vrem ca această planetă să rămînă locuibilă pentru cea mai mare parte a omenirii, nu doar pentru cei puțini care dispun de suficiente resurse pentru a scăpa de efectele ei. Cu toate acestea, indicatorii și aplicarea de etichete au dominat strategiile politice din domeniul climatic. În pofida apariției „MSG” (un concept definit vag, care cuprinde criterii „de mediu, sociale și de guvernanță”), maximizarea valorii deținute de acționari rămîne obiectivul principal al „bunei guvernări” corporatiste.
La fel ca în trecut, a apărut o industrie de consilieri, consultanți și profesioniști în domeniul relațiilor publice, care urmăresc să obțină profit ajutînd companiile și țările să se conformeze unor etichete și standarde în continuă schimbare – și, la fel ca în trecut, rezultatele palpabile sînt puține. La trei decenii de la crearea Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, lumea continuă să se încălzească într-un ritm periculos, iar efectele schimbărilor climatice devin din ce în ce mai distructive și mai costisitoare.
Mai rău, industriile puternic poluante au reușit să obțină un loc la masa negocierilor internaționale, la care activiștii pentru climă nu au acces. Unii dintre ei sînt chiar sancționați – inclusiv penal – pentru că încalcă regulile jocului, o paradigmă fundamentală a bunei guvernări care, ca întotdeauna, urmărește îndeobște păstrarea statu quo-ului.
Acordul de la Paris din 2015 privind schimbările climatice a încercat să schimbe cursul, stabilind obiective clare și obținînd din partea guvernelor angajamente de a limita creșterea temperaturii medii la 1,5° C peste nivelul preindustrial. Țărilor li se cere să elaboreze planuri de acțiune și să precizeze modul în care vor atinge aceste obiective, iar activiștii pentru climă au fost încurajați să facă presiuni asupra factorilor de decizie politică.
Dar e mult mai ușor să prezinți o „contribuție stabilită la nivel național” decît să obții rezultate reale la nivel național sau transnațional. Guvernele și industriile și-au luat o mulțime de angajamente de a ajunge la zero emisii nete pînă la jumătatea secolului, dar rezultatele se lasă așteptate. În schimb, elitele din sectoarele public și privat continuă, în vechea tradiție, să urmărească conformitatea formală în locul unor schimbării semnificative. Etichetele, codurile de conduită laxe, rapoartele și campaniile PR rămîn strategiile de implementare preferate, chiar dacă ele au fost, rînd pe rînd, demascate ca fiind ineficiente și, uneori, de-a dreptul frauduloase.
În loc să fie un semnal de alarmă pentru o schimbare de strategie, MSG a devenit o altă vacă de muls pentru afacerile de consultanță în domeniul conformității și o oportunitate în plus de a face profit de pe urma clienților, dînd vina pe autoritățile de reglementare în cazul unor eșecuri. Companiile nu îndrăznesc să renunțe la aceste servicii, deoarece, după cum formulează gigantul mondial de audit PwC, „riscurile de fraudă în contextul MSG sînt în creștere din cauza presiunii tot mai mari exercitate de autoritățile de reglementare și de public”.
Agenda bunei guvernări și-a pierdut eticheta, dar continuă să trăiască și a devenit o amenințare existențială. Combaterea schimbărilor climatice înseamnă rezolvarea unor probleme și cîștigarea luptelor pentru putere – nu bifarea unor căsuțe. Guvernarea nu poate înlocui guvernul (sau, în sectorul privat, managementul). I-am permis să ne distragă atenția pentru mult prea multă vreme.
Katharina Pistor, profesor de Drept comparativ la Facultatea de Drept Columbia, este autoarea volumului The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality (Princeton University Press, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU
