Bobo-hipsterii, viitoarea clasă conducătoare a următoarelor generații

Boema, așa cum a apărut și cum a fost definită ea prin anii 1830, a murit definitiv în anii ’80 ai următorului secol. Adică a murit ca oamenii, fără vreo șansă de a mai fi readusă vreodată la viață, așa cum se mai întîmplă cu diverse lucruri, fenomene sau mișcări sociale. Ultima zvîcnire a avut-o prin anii ’60, cînd s-a crezut că poate fi menținută în viață, și a avut chiar un reviriment, însă criza din anii ’80 i-a dat lovitura de grație, după 150 de ani de viață tumultuoasă.

Boema

Mulți asociază acum boema cu viața literară și cu cea artistică, în general, chiar și în DEX scrie asta. Însă, de-a lungul timpului, „celula” literară-artistică-culturală a fost minusculă ca dimensiuni în marea masă amorfă a boemei, mai ales în prima sută de ani. De la cei cîțiva scriitori și artiști cu adevărat boemi care au reușit să se afirme, care au devenit faimoși, iar apoi mediatizați, s-a dus aura și către restul boemei și boemilor, și așa a rămas.

Etimologia substantiv-adjectivului „boem” e legată de Boemia, într-adevăr. Și nu Boemia vine de la boem, cum, cu candoare, cred unii. După războaiele din anii 1400, romii și balcanicii au început să se împrăștie prin toată Europa. Francezii au crezut în mod eronat că acești „ciudați” care au ajuns în orașele lor aveau originea în regatul ceh Boemia, și așa a apărut termenul difuz în limbajul popular. Coagularea lui în „boemă”, cu un contur socio-spațial mai clar, s-a făcut prin anii 1830, cu referire la grupurile compacte și deja distinctive social din Cartierul Latin din Paris, cu tot felul de specimene ale lumii interlope, criminali, prostituate, romi, tinere femei din clasă muncitoare cunoscute sub numele de grisette, agitatori politici, studenți săraci, care au format acolo un fel de enclavă de subzistență și de rezistență. Acestora li s-au alăturat, în curînd, și cîțiva artiști, scriitori, muzicieni, tot săraci și ei, ajunși acolo doar pentru că era unul dintre puținele locuri în care nu mureai de inaniție nici dacă rămîneai fără o centimă în buzunar.

Boema s-a născut și a fost o reacție ostentativă și teatrală la stilul de viață al burgheziei și la sistemul ei axiologic, ca principiu sintetizator. Unul dintre „pilonii” boemei a fost refuzul dezgustat de a munci, acesta fiind „firul roșu”, de fapt. Pînă în anii ’80, în civilizația occidentală, cel puțin, se putea trăi fără să muncești deloc. Dar absolut deloc. După aceea nu s-a mai putut.

Așa s-a năruit boema originară, și în cîțiva ani a sucombat. Definitiv, după cum am spus. Cîțiva hard core-iști au recurs la o soluție disperată, în încercarea de a o menține în viață, și au făcut ceva de neimaginat pînă atunci: au plecat din marile orașe și s-au dus în cele mici, sau chiar la țară. Boema în afara marilor orașe părea un nonsens, și așa s-a și dovedit, pînă la urmă. Au încercat să refacă în cîteva comunități rurale, sau măcar să imite, stilul de viață comunitar specific boemei originare, deja numită de-acum „clasică”. Nu au rezistat mai mult de doi ani.

Noua boemă

Dar prin anii ’90, odată cu noul avînt economic, niște băieți deștepți din marketing au intuit potențialul comercial uriaș al brandului „boheme-bohema-bohemian”, așa că s-au pus pe recuperat și pe construit. Boema fusese folosită și pînă atunci ca brand, desigur, însă nu ca brand universal, ci punctual, local, adesea subconștient sau chiar neintenționat.

În cîțiva ani, din zonele cele mai sărace, mai sordide și mai ieftine ale marilor orașe cu comunități boeme („cartier” e prea mult spus, termenul de „cartier boem” e o genială invenție de marketing, folosită doar pentru consumers, dar niciodată de către adevărații boemi), acestea au devenit cele mai scumpe, cu cele mai mari chirii și prețuri la spații. Cam ca în Centrul Vechi de la noi. Apartamentele din Lower East Side, una dintre cele mai faimoase (foste) boeme, sînt acum cele mai scumpe din New York și, poate, și din lume.

Așadar, după 150 de ani de luptă îndîrjită a boemilor cu burghezia, în 1990 a fost desemnat învingătorul. Și apoi, ca o ultimă sfidare, ca răzbunare supremă, fără îndoială, burghezia a reinventat „boema” și a ajuns acum cea mai mare și mai ferventă consumatoare a ei!

Sigur, boema de astăzi nu numai că nu mai are aproape nimic în comun cu cea originară, ci în multe privințe e de-a dreptul opusul boemei „clasice”. Pe cea din jurul nostru, cercetătorii o numesc „neo-bohema”, „post-bohema” sau chiar „pseudo-bohema”. Și s-a impus numele englezesc pentru că în SUA această construcție socială se studiază intensiv în mediul academic; în Europa mult mai puțin și sporadic, nesistematic (încă), iar în România deloc, practic.

Neo-post-pseudo bo(h)ema nu e o subcultură, așa cum au fost unii tentați să o considere, la o primă vedere. E ceva mult mai complex și mai dificil de definit și de descris. Însă în public tot bohema/boema îi vom spune, evident. Cine ar accepta să dea cu piciorul unei asemenea valori de brand?

În boema „clasică”, mai întîi au fost les bohémiens (bohemians), care adunați la un loc au fost denumiți generic La Bohème (Bohema), fără ca ei să-și fi propus asta, cel puțin la început. Acum e invers. Oamenii din business le dau un proiect marilor specialiști din marketing, să construiască „o boemă”: un bar, un restaurant, un club, un magazin, o linie vestimentară, un bloc, un cartier. Băieții din marketing o construiesc, fac apoi o strategie de comunicare, și boemii încep imediat să vină. Sigur, vin și neboemi, de curiozitate. Multora le place, și de mîine decid că sînt și ei boemi.

Comerț

Evident, dată fiind miza comercială absolut gigantică, neo-boema e studiată acum pînă în adîncul măruntaielor ei de armate întregi de specialiști, din toate domeniile. Oamenii din marketingul mare sînt adevărați profesioniști, ei știu bine mecanismele psihologiei sociale, chiar dacă mulți nu au deschis manualul. Dar le-au învățat empiric, din observații, din mers. Știu că numărul neboemilor deveniți boemi peste noapte e mult mai mare decît al boemilor care se leapădă de boemă. Și acest dezechilibru se va menține mulți ani de acum înainte, fără îndoială. Ceea ce justifică investițiile imense făcute în La Bohème/Bohema/Boheem/Boema, pe care le vedem peste tot în jur. Și acesta e abia începutul, iar în București moda abia acum cuprinde piața, după cele cîteva teste foarte reușite, cu rezultate spectaculoase, chiar.

Semnele comercializării boemei au apărut la mijlocul anilor ’80 și au devenit evidente prin generalizare după 1990. Boema începe să pătrundă în fiecare colțișor al vieții personale, mai întîi, și apoi – blasfemia supremă! – chiar în locul pe care îl detestau cel mai mult boemii originari: jobul! Se vorbește deschis acum despre aspectul boem, casele boeme, orele de boemă, și chiar etica de muncă boemă! În 1993, deja, boema vindea produse scumpe pe față: „Numele meu este Fletcher și lucrez cît de puțin pot!” – zice personajul din reclama Nike. Și, de atunci, principiul de bază al advertisingului, „sexul vinde orice”, are un urmăritor care îi suflă deja în ceafă: „boema vinde orice”.

O definiție foarte sintetizată spune că „boem” (ca substantiv) e o persoană care își etalează public, vizibil și chiar ostentativ neconvențional și neconformist, distanțarea față de valorile, de comportamentele și obiceiurile de consum ale indivizilor reprezentativi ai clasei / grupului socio-cultural aspirațional dominant din societatea și cultura cărora le aparține, prin imagine, discurs și acțiuni (simultan).

Adeverința de boem

Astfel, condițiile obligatorii pentru atribuirea statutului/ etichetei de „boem” ar fi:

• poziționarea, apartenența la categorie și la grup (la „boemă”) sînt asumate, conștiente, voluntare;
• folosește sistematic (compact și pe termen lung) și relativ stabil (cu variații minime în timp) toți markerii sociali disponibili pentru a-și arăta și susține public apartenența: imagine publică (îmbrăcăminte, locuința, spațiu de lucru, mijloace de transport etc.), spații publice frecventate, consum public (mîncare, distracție, alte cumpărături, activități publice etc.);
• discurs public și acțiuni consistente cu markerii sociali etalați, sistematice și relativ stabile;
• să facă parte dintr-un grup (sau mai multe) cu trăsături distincte și unice, recunoscut social de restul comunității și să etaleze public un înalt grad de apartenența la grup, de fidelitate și de implicare (nu poate exista „boem” individual, fără grup!).

Atenție: aceste atribute sînt indisolubil legate, adică lipsa unuia singur invalidează apartenența individului la categorie!

Evident, nu se pot defini boemul/boema fără sistemul de referință, adică sistemul căruia i se „opune”. Și anume, cel de „mainstream aspirațional”, adică statutul social / cultura / grupul la care cei mai mulți indivizi dintr-o societate (clasa medie în cazul de fată) aspiră să devină membri. E statutul social imediat superior clasei medii (în sens larg, de common-sense, nu strict sociologic – majoritară ca număr în societate). La fel cum în sec. al XIX-lea boemii se opuneau burgheziei (clasa imediat superioară clasei medii) și nu aristocrației / nobilimii (nivelul maxim). Cu alte cuvinte, statutul social la care aspiră cei mai mulți din societate, însă realist vorbind, și pentru care fac eforturi ca să ajungă în el! Nu clasele conducătoare din vîrf, elitele ultime, ci ceea ce ar putea să fie considerat „next step” natural și realizabil (cu eforturi, răbdare și puțin noroc), în primul rînd, ceea ce îi face pe oameni să depună eforturi susținute ca să ajungă acolo.

Statutul aspirațional

Iată o descriere narativ sintetică în termeni de descriptori vizibili (educație, job, venituri, imagine, discurs, acțiuni, consum, afilieri la grupuri etc.) a individului reprezentativ al statutului social aspirațional mainstream: cei care au joburi mai bune, poziții sociale mai înalte, mai mulți bani, mai multă putere, mai multă influență (profesional și social), mai multă vizibilitate. Mai concret, un job spre top management în corporații sau instituții cu prestigiu social înalt (business, administrație, cultură, academic etc.); venituri mult peste medie, însă nu neapărat milionari; influență mare; locuința ca marker social (exterior și interior); familie tradițională; mașini puternice și scumpe; îmbrăcăminte formal (business, casual etc.), distinctivă pentru apartenența socială; valori afișate public (statutul social, posesiunile materiale), chiar dacă nu ostentativ; asocieri și afilieri la grupuri formale valorizante, alături de alții similari; locuri frecventate: restaurante, cafenele high-end; teatru, operă, concerte diversificate (clasic, jazz etc.); vacanțe în străinătate, exotice, relativ scumpe; consumă produse cu brand ca marker social.

Pînă în anii ’80, boema era asociată, din punct de vedere sociologic, unei contraculturi. Acum nu se mai vorbește despre ea în acești termeni. Inițial, în mediul academic au construit conceptul în termenii unei subculturi, însă dată fiind dimensiunea și amploarea la care a ajuns, se poate vorbi deja despre o cultură în toată regula. Însă componentele ei sînt privite, în continuare, ca subculturi.

Studierea neo-boemei e abia la început, pe de o parte, și domeniul oricum e într-o evoluție explozivă, așa că toate definițiile, clasificările, descrierile trebuie privite prin prisma unui provizorat inevitabil.

Boemele

Instrumentarul de lucru al Societății Muzicale, care a inițiat un studiu al boemei bucureștene (Harta Boemei Bucureștene), include următoarele Categorii / grupuri / subculturi cu comunități boeme („Lista boemelor”):

• Boema creativilor: profesioniști ai industriilor creative (angajați și freelanceri);
• Boema hipster: alți profesioniști (corporatiști și alții) din clasa mainstream-ului aspirațional + mondeni neasociați mediilor profesionale; cu statut social și/ sau relativ stabil, venituri peste medie stabile;
• Boema artistică: comunitățile artistice și culturale;
• Boema academică: comunități academice;
• Boema studențească;
• Boema muzicală: rock-erii, adepții mișcării hip-hop etc.;
• Boema emoțională: alte categorii/ subculturi de tineri rebeli: hippy, emo, adepții mișcării punk;
• Boema militantă: comunități ideologice;
• Boema motociclistă;
• Boema antisocială: grupuri interlope, bande de cartier etc.;
• Boema pre-hipster: cei prea tineri pentru a avea un statut social și profesional cu venituri stabile și suficient de mari, dar care aspiră clar către acest statut;
• Pre-boema: cei care frecventează locurile și localurile etichetate ca boeme, dar nu au încă markerii sociali aferenți.

Hipsterii

Dintre toate aceste „aripi” ale boemei, categoria hipsterilor e de cel mai mare interes comercial, pentru că are cei mai mulți bani și cel mai mare apetit de consum.

Termenul „hipster” a apărut în lumea jazz-ului în anii ’40 pentru a desemna tineretul avangardist cu maniere elegante, pornind de la „hip” cu sensul de „la modă”.

Adrian Pascu-Tulbure, un român erudit care a crescut, a studiat și locuiește departe de România, ne-a trimis o definiție romanțată care surprinde foarte bine și foarte plastic esența: hipsterul e un băiat bun. Inițial din provincie sau din cartier, însă nu va reuși să mențină majoritatea pentru mult timp. A avut rezultate bune în liceu și în facultate, cu masterat și studii avansate în străinătate, cu internship sau chiar cu niște joburi pe la Amsterdam, Londra sau New York; reîntors în țară cu avînt, determinat să creeze un nou Shoreditch sau Brooklyn sau chiar Christiania la București. A călătorit mult: La Havana, apoi a văzut nu numai Thailanda, ci și Laos sau chiar Birmania; a fost întotdeauna „traveller” nu „tourist”; știe despre Coachella și despre Burning Man; cunoaște lumea. Are un job bun de middle management într-o companie multinațională, dar nu se consideră un corporatist, ci un tip mult mai creativ, un adevărat om al lumii, cu un pas înainte celorlalți. Merge cu bicicleta – un Pegas, dacă a reușit să facă rost –, ia cafeaua la Eden sau la Energiea; detestă Șoseaua Nordului, fiindcă pentru el Herăstrăul ar trebui să fie doar pentru jogging. Rîde de cititorii de Coelho și Kundera, dar și de cei care citesc „self help” sau orice e „obvious” sau „last year”. Anul trecut mînca avocado la nebunie; acuma e „boring”, împreună cu burgers și farfurii care nu sînt de porțelan. Apreciază cultura, a fost la Operă și la Ateneu de cîte cel puțin două ori în fiecare an și pune poze pe Instagram cu #bucurestirealist.

Bobo

Mergînd mai departe cu analiza, teoreticienii fac deja diferența între un bobo și un hipster, de pildă, însă pentru marketeri aceste deosebiri nu au mare relevanță. Rămînînd în zona definițiilor romanțate și puțin ironice, bobo est la contraction de bourgeois bohème… „E un burghez care se emancipează de autoritatea parentală reciclînd idealurile vag muncitorești și anti-rasiste (moștenire dubioasă a lui Mai 1968 și a sloganului „nu te-atinge de tovarășul meu!”). Fiu natural al stîngii caviar, trăiește într-o mansardă din Montreuil (Seine-Saint-Denis) sau din Malakoff (Hauts-de-Seine), votează cu comuniștii, dar își înscrie copiii la școli private. E activ politic și angajat, merge la manifestații, umblă prin piețe după nimicuri, caută vechituri, căci e mereu într-o goană după achiziții alternative – oricît ar costa: semințe de quinoa cumpărate la preț de steak bio, obiecte vintage luate de două ori mai scump decît prețul inițial. Pentru bobo, mesajul social și povestea unui obiect primează asupra imaginii („Această cîrpă? Vai, dar e un covor țesut cu picioarele de orfani uzbeci pe care l-am găsit cînd am fost în misiune umanitară…” - după Le monde).

În Bobos in Paradise (2000), David Brooks descrie „bobos” ca fiind noua meritocrație în educație și muncă, produsul baby boom-ului și al contraculturii anilor ‘60. Bobo este bine educat și un profesionist confirmat. Foarte important, statutul lui social este cîștigat, nu moștenit.

Bobo este globalist, ultraconectat și cu un puternic spirit antreprenorial. Locuiește într-un mic imobil chic din Pigalle, la Paris, în Shoreditch, la Londra, sau undeva în Brooklyn, și are un stil de viață previzibil: același cappuccino cu lapte de soia (la 5 euro), aceeași bicicletă cu un singur pinion, dar cu o șa Brooks din piele, aceiași blugi, aceeași barbă tunsă de un frizer ales cu grijă. A moștenit spiritul neoliberal american și amestecă etica alternativă (reciclează, consumă produse organice, cumpără local) și dorința de a face afaceri. Mai puțin politizat decît strămoșii săi boemi, mai hedonist, el este mai degrabă narcisist și în căutarea rafinării estetice avansate. Mănîncă doar carne ecologică. Asortează pulovere de mii de dolari cu blugi de 30 de dolari. Își pune toată viața pe Instagram. Cultura sa a fost construită pe Internet mai degrabă decît în bibliotecă. Mănîncă fără gluten, fără lactoză și bea Red Bull. Dar acest boem neoliberal, adesea caricaturizat în felul său de a se îmbrăca sau de a mînca, știe mai bine decît oricine cum să combine un stil de viață alternativ cu eficiența în afaceri.

Bobo-hipsterii cheltuie mult, dar numai pe așa-numitele obiecte utile. Detestă marile case de modă și marile branduri, însă dau 10.000 de dolari pe o mașină de gătit cu șase arzătoare folosită în urmă cu cincizeci de ani de servitorii unui mare bancher. Hipsterii consideră că muncesc doar pentru a putea trăi și că își limitează timpul de lucru pentru a-și desfășura activitățile definitorii noului sens al vieții lor, că muncesc doar atît cît este necesar pentru subzistență și își rezervă restul de timp pentru a face ce le place. Adică să se implice într-o cauză socială, să discute și să stea cu prietenii și cu familia, să călătorească și, uneori, pur și simplu să nu facă nimic.

Cercul vicios

În realitate, însă, e ceva mai complicat. Spre deosebire totală de strămoșii lor, boemii originari, neo-boemii s-au îmbogățit. Dar se simt obligați să-și cheltuie banii într-un mod util social. Însă capitaliștii s-au prins, și noile produse de consum neo-boem au devenit din ce în ce mai scumpe, uneori prețurile depășindu-le chiar pe cele ale brandurilor marilor case de modă și altele de adevărat lux. Ceea ce îi obligă pe post-boemi să muncească mai mult, spre a cîștiga mai mult pentru a-și menține statutul. Un cerc vicios pe care boemul zilelor noastre încă nu și-a propus să-l rupă în două.

Boemia este o stare de spirit, într-adevăr, dar este o stare de spirit care necesită o casă și cheltuieli fixe și recurente din ce în ce mai mari.

Cultura hipster (a se observa că mulți au ridicat-o deja de la gradul de subcultura) a devenit un fenomen comercial și sociologic global, care impune noi reguli în orașele occidentale. Pentru economistul Douglas McWilliams, acești hipsteri au moștenit voința băieților de aur ai anilor 1990, dar se exprimă prin valori mai populare, departe de ostentația luxului clasic, considerat astăzi de prost gust. „Ferrari și șampania de altădată au fost înlocuite cu bilete de metrou, cu biciclete și cappucino băut pe o bordură.” Iar marile capitale și orașe își pun serios mintea la contribuție pentru a-i atrage. Începînd cu 2012, de pildă, Berlinul organizează „Jocurile Olimpice Hipster”, o competiție „sportivă” cu probe cum ar fi căratul cumpărăturilor în saci de pînză („Tote Bag”) sau aruncarea paharelor mari.

Astăzi, industriile creative și mai ales sectoarele mai noi de înaltă tehnologie au încorporat din ce în ce mai multe elemente ale etosului și modului de viață boem. Se consideră că industria de Internet exemplifică cel mai bine o transformare a condițiilor de muncă spre un model neo-boem. În perioada boom-ului tehnologic, lucrătorii de pe Internet au părut să se bucure de libertate și autonomie substanțiale la locul de muncă. Se puteau îmbrăca după bunul plac, ajungeau la serviciu dimineața tîrziu, dacă nu chiar la începutul după-amiezii, lucrau în spații deschise, toate semnalînd o descentralizare și o nivelare în locul vechilor ierarhii de la locul de muncă. Se consideră că sectorul Internet a industrializat boema prin instituționalizarea nonconformismului și chiar a ludicului la locul de muncă. Și angajații au reacționat pozitiv, uneori chiar cu entuziasm, pretinzînd că își fac cu plăcere treaba și că au transformat munca în joc. Dar mulți observatori din exterior cred că văd altceva acolo. Oricum, subiect pentru alte articole…

Hipsterii din România

Din punctul de vedere al cristalizării culturii (și consumului) hipster, România este în urmă cu vreo zece ani față de lumea occidentală, însă decalajul se reduce vizibil, așa cum era și de așteptat. Societatea Muzicală a primit în 2019 un grant de la Alliance Healthcare pentru a studia neo-boema bucureșteană, în cadrul unui proiect socio-cultural, „Harta Boemei Bucureștene”.

Este un proiect care își propune să cartografieze și să documenteze unitar toate spațiile boeme ale Bucureștiului (incinte și exterioare), în funcție de tipologia de public care le frecventează: boema culturală (literară, artistică etc.), boema academică, studențească, boema corporatistă (bobos), instituționalizata (publicitarii, industriile creative, ale spectacolului etc.), media, a subculturilor (hipsteri, rockeri, minorități, antisociali etc.). Va rezulta o listă a tuturor spațiilor care se încadrează într-o definiție operațională a boemei care urmează a fi construită împreună cu cîțiva specialiști recunoscuți din domeniile științifice și culturale care revendică acest concept (sociologie, antropologie, istorie etc.). Spațiile vor fi grupate conform criteriilor care vor reieși din aceste studii: consum (restaurante, cafenele, terase, ceainării etc.), spații pentru evenimente culturale (convenționale sau neconvenționale), spații profesionale, spații ad-hoc și atipice etc. Apoi vom trece și la studierea celor care le populează.

Obiectivul final al proiectului este să depistăm liderii și influențatorii tuturor grupurilor care compun boema și să asigurăm o legătură solidă și permanentă cu aceștia, în vederea valorificării potențialului comercial al acestei resurse, inclusiv o „bancă de date” operațională și actualizată în timp real a „boemei” și „boemilor”.

Reverse engineeering

În final, vom avea de răspuns la întrebări dificile: e boema doar o colecție compactă și omogenă de hipsteri sau de alți neo-boemi, sau e mai mult decît atît? E boema o subcultură sau e o categorie sociologică ce include mai multe subculturi, e o cultură sau poate chiar o structură și mai complexă? Și, pe lîngă interesul sociologic, obiectivul comercial e evident. Și dacă dăm un singur exemplu, cel cu boema de la Palatul Universul din București care e sponsorizată substanțial de cîteva dintre cele mai mari bănci, și e suficient de clară miza.

Pe de altă parte, e foarte util de văzut și de înțeles cum se formează clientela diferitelor restaurante, cafenele și ale altor localuri, mai ales cele boeme, bine delimitate, stratificate și marcate sociologic. La unele dintre aceste locuri de adunare poți identifica punctul de atracție, catalizatorul inițial: poate să fie persoana care a deschis sau care animă respectivul loc, pot să fie niște activități specifice (activități culturale, discuții, proiecții, happening-uri etc.), o anumită ambianță (grădina, terasă, design etc.), proximitatea față de anumite comunități din target (aproape, sau pe lîngă centre culturale, academice etc.), noutatea și originalitatea demersului, anumite tipuri de servicii, bucătărie și mîncăruri mai puțin obișnuite, de obicei la marginea sau în afara mainstream-ului, și cîte și mai cîte.

Studierea boemei bucureștene va fi mai degrabă un proces invers, un fel de „reverse engineering”: vom face o listă cu toate localurile etichetate public ca „boeme”, după ce zice piața și după cîteva criterii sumare de filtrare, apoi vom căuta să vedem ce au în comun, să tragem toate concluziile posibile despre ele, informații și criterii cu care vom reconstrui „teoria” după aceea, cu definiții, atribute, criterii și sisteme de clasificare etc.

Va deveni aceasta clasa socială dominantă a următoarei generații în business, în artă, în cultură și chiar în politică? E foarte posibil, și chiar probabil că da. Așa că o studiere temeinică a ei e nu numai necesară, ci chiar obligatorie!

George Butunoiu este head-hunter, conduce una dintre cele mai vechi firme de recrutare din România. A lansat Politoscop, o cercetare a profilurilor individuale ale politicienilor români, și ține blogul de gastronomie și savoir-vivre Restocracy, unde urmărește cele mai bune restaurante din București. 

Sursa foto (sus): flickr