„Bani din elicopter” sau despre cum o vorbă poate întoarce lumea pe dos
Un economist clasic al secolului XX, John Maynard Keynes, spunea, vorbind despre însușirile complexe pe care trebuie să le posede un economist, că multe dintre actele și faptele noastre prezente au fost prefigurate și determinate de către gîndirea unui economist sau filosof al socialului de care nu a auzit nimeni. Afirmația venea în argumentația importanței pe care o au ideile și circulația lor. Așa este, uneori o vorbă, o afirmație, un cuvînt pot întoarce o lume pe dos. Așa se întîmplă și cu ceea ce se petrece azi pe scena politică și economică mondială. Expresia „bani din elicopter”, care la originile sale este o metaforă folosită de către Milton Friedman, tinde să întoarcă lumea pe dos. Se spune adesea că lumea de după virus nu va mai semăna cu lumea de dinainte. Premisele acestei schimbări apar și în teoria și practica economică. Lumea stă acum acasă. Și cum consumul, dar și bătălia pentru sănătate trebuie susținute, statele lumii au anunțat pachete complexe financiare. Este vorba despre mii de miliarde de euro care vor merge în economia globală. Este clar că aceste sume nu au o acoperire economică prezentă (doar nu producem nimic), ci este vorba despre împrumuturi, sau creanțe asupra viitorului.
Chiar înainte de problemele de ordin financiar pe care le ridică încetarea activității economice din cauza pandemiei COVID-19, economia planetară se afla în stagnare. Toate eforturile spre relansare ale băncilor centrale și ale sistemului bancar se situau în jurul clasicelor măsuri de ieftinire a banilor, de reducere a dobînzii de refinanțare și a dobînzilor în general. Cu toate acestea, deflația nu înceta să se manifeste, punînd întrebări în legătură cu această capacitate a măsurilor clasice de a reporni, de a relansa sistemul economic. Instrumentul relansării economice prin ieftinirea banilor părea să nu mai dea rezultate. Plecînd de la această situație, caracterizată prin lipsa de răspuns a economiilor la stimulentele clasice, dar și de graba dictată de recesiunea pe care o va determina oprirea activităților economice, specialiștii din sistemul bancar, dar și din economia reală, se pronunță tot mai des pentru folosirea în relansarea economiei a ideii „bani din elicopter”, lansată în anul 1969 de către Milton Friedman, în opera sa The Optimum Quantity of Money. Credem că adepții acestei teorii (exprimată, de altfel, sub forma unei parabole care sugera inversul situației care se pregătește a fi creată) se grăbesc cu aplicarea sa, ignorînd efectele negative în plan economic, dar și în plan moral. Ceea ce s-a construit în mai multe decenii în drumul spre o morală a folosinței banului în economie, iată că se poate distruge acum în cîteva luni. Drumul spre acapararea de către populism a științei și practicii economice este deschis.
Dacă măsurile dictate de combaterea pandemiei și a efectelor sale economice se vor permanentiza, atunci vom reveni la cultura inflației. Vom reveni la timpuri mai vechi, în care guvernele făceau ce voiau cu banii. Ideea lui Milton Friedman, o spunem din start, este foarte atractivă pentru factorul politic populist, deoarece dă impresia că oamenii din politică pot decide asupra economiei, raționalității economice și randamentelor.
Așa cum bine sugerează și numele său, doctrina „bani din elicopter” presupune folosința banilor pentru relansarea economică, dar nu oricum, ci în afara cadrului instituțional normal. Am putea spune, continuînd metafora, că într-o situație normală, banii trebuie să vină pe picioarele lor, mergînd acolo unde găsesc competitivitate și raționalitate economică. Numai că într-o situație anormală ei pot fi aruncați și din elicopter, adică „la întîmplare”. Ideea este că, aruncîndu-i „din elicopter”, tot ceea ce știam pînă acum despre „mersul pe jos” al banilor trebuie rescris și regîndit. Sîntem într-o situație nouă, în care inflaționismul care a stăpînit folosința monedei, de-a lungul a mii de ani, poate să aibă o amplificare exponențială. Asta pentru că banii își pot pierde definitiv legătura cu piața, denaturînd complet evaluările prin prețuri. Funcția de cuantificare a valorii mărfurilor despre care le vorbim la clasă studenților noștri poate să dispară. Cînd vorbim despre această nouă doctrină, ce se naște acum dintr-o simplă afirmație, ne gîndim la mai multe lucruri, pe care economiștii clasici nici nu le puteau imagina, chiar înainte de apariția crizei COVID-19. Este vorba despre fuzionarea politicii monetare și fiscale și accesul permanent al guvernului la tiparnița cu bani prin desființarea independenței băncilor centrale. Acesta este un vis mai vechi al politicienilor. De altfel, populiștii din politică oftează de mult după resursele nelimitate pe care le-ar oferi o inflație fără sfîrșit. Ocolirea băncilor comerciale în rolul lor de instituții de control al creditării și randamentelor folosinței banilor în economie. În acest fel, alocarea banilor se poate face discreționar, după criterii absolut neeconomice și iraționale. Băncile comerciale pot intra într-o criză, fiind amenințate în rolul lor de bază, de intermediari financiari. „Banii din elicopter” își propun, cel puțin la modul declarativ, pentru că în practică nu vor reuși, să stimuleze în mod direct relansarea economică, banii ajungînd direct, fără intermedierea băncilor comerciale, la populație și la firme. Relaxarea monetară își propune a fi realizată în mod direct, prin intermediul consumatorilor. De fapt, nu va exista un control asupra modului de folosință a banilor. Riscul ca sumele care se vehiculează să meargă în primul rînd în consum este unul foarte mare. În acest fel s-ar naște un fel de spirală a consumului și inflației. O spirală fără sfîrșit, în care acumularea de capital nu ar mai avea sens. Finalul îl putem ghici – este sărăcia. Tehnic, adepții acestei teorii, care dorește relansarea cultului pentru inflație, imaginează o alocare a sumelor pe două canale. Este vorba despre alocarea de bani către guvern pentru investiții (care pot să nu fie folosiți pentru investiții) și alocarea de sume direct către populație.
Conform acestei doctrine, băncile centrale, pentru a sprijini guvernele, achiziționează din piață bonuri de tezaur guvernamentale. Practic, în prima fază, acestea pot fi socotite a fi credite acordate guvernelor, numai că în timp aceasta poate deveni o modalitate curentă și permanentă de finanțare. Nimeni nu-și propune să returneze aceste sume, inclusiv guvernele care le primesc. Prin fuzionarea politicii fiscale cu cea monetară, este ca și cum cineva și-ar propune să returneze datoria către sine însuși. Statul devine mai puternic, tocmai prin centralizarea puterii. Dobînda de refinanțare devine un instrument guvernamental. Este de așteptat ca toate celelalte instrumente de politică monetară, inclusiv politica rezervelor minime obligatorii, să devină instrument guvernamental. Creșterea fluxului de numerar în piață este singura țintă.
Ideea adepților din acest moment ai acestei teorii este una eronată. Ei pleacă de la vechea rețetă a lui Keynes conform căreia poți să injectezi bani într-un sistem deflaționist și atunci îi provoci plecarea, pornirea, creșterea economică. Ceea ce ei pierd din vedere este că acum sîntem în deflație, dar sistemului nu-i lipsesc banii și că banii, și mai mulți, îl pot „îneca” definitiv, așa cum se întîmplă în cazul motoarelor vechi pe benzină, cu carburator, cărora o accelerare în plus le producea colapsul. Nu submonetizarea este cauza pentru care economia mondială stagnează. Cauzele țin de asimetrii, de inițierea unui ciclu economic Kondratieff, ca și de problemele pe care le ridică autonomizarea economiei financiare. Cu alte cuvinte, banii sînt tot ceea ce nu trebuie adus acum în economia mondială.
Paradoxul este că nici Friedman nu este un „inflaționist” fără limite. Ideea aceasta a lui Friedman, deși nu a fost încercată niciodată în practică, iată că are din ce în ce mai mulți adepți. Cei care o susțin nici nu pot cuantifica ce tip de idee periculoasă vehiculează și nici care-i sînt efectele practice. Readucerea în dezbaterea teoretică și începuturile punerii în practica economică ale teoriei „bani din elicopter” se pot constitui într-o mutație economică profundă, care va schimba fața economiei mondiale viitoare. Această mutație în plan economic este asemănătoare cu mutația în plan biologic pe care o constituie virusul COVID-19. În primul rînd, va avea un potențial foarte mare de contaminare. Este o idee seducătoare, ce va fi îmbrățișată rapid de către guverne. Și așa, marea problemă a politicii era accesul la tiparnița cu bani, îngrădit pînă acum de prevederile care stipulau independența băncilor centrale. Va fi adoptat rapid pe suprafețe mari în cadrul economiei occidentale, în primul rînd, dar cu o capacitate mare de contaminare și a statelor din sud, mai sărace, dar ale căror guverne sînt și mai lacome. În al doilea rînd, nu-i vom cunoaște efectele deoarece nu există un sistem instituțional care să controleze imensa inflație planetară pe care o va declanșa. Totul va fi nou, iar lumea economică va fi surprinsă. Adepții raționalității economice nu vor putea oferi soluții deoarece știința economică teoretică nu este pregătită pentru un „vaccin”. Economiștii de azi nu dețin un „tratament” pentru o asemenea „pandemie” de populism și improvizație. Apoi, nu știm cînd această pandemie în practica economică va putea fi oprită. Lumea nu deține instrumentarul tehnic, teoretic, practic și instituțional, iar pînă cînd va fi creat toată economia planetară se poate contamina. Noua inflație va inaugura, va fi punctul de cotitură, semnul instalării populismului în economie. Deciziile vor fi discreționare, averile vor fi și mai mari, iar concentrarea de putere economică în jurul guvernelor va duce la amenințări sistemice cu privire la stabilitatea democrației pe planetă. Politicile națională și internațională se vor oligarhiza puternic. Se reconstruiesc deja granițe artificiale în calea schimburilor comerciale și culturale. Lumea redescoperă naționalismul ieftin, izolaționist, periculos pentru pacea mondială. Sistemul politic și al relațiilor economice internaționale, va suferi la rîndul său mutații. Lumea va deveni mai puțin predictibilă și mult mai nesigură. Așa cum demonstram, cultura dezvoltării prin inflație are rădăcini adînci în practica folosinței banului, în primul rînd în Occident, dar nu numai. Lumea va reveni la acest tip de cultură, însă pe un nivel de intensitate și periculozitate mult superior. Cei care aplaudă azi acest sistem de inflaționare, adică oamenii și firmele mici, vor fi primele victime. Banii pe care îi primesc acum sînt un cadou otrăvit. Statele, birocrația sînt marii cîștigători. Cei care aplaudă azi, țări și persoane, seduși de acțiunea înșelătoare a noului val inflaționist, sînt săracii și marginalizații de mîine. Populismele, cel economic și cel politic, își construiesc deja o fundație de existență comună. Se află într-o alianță toxică.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
Foto: wikimedia commons
