Un colaps moral și umanitar al culturii ruse
După cîțiva ani de conflict înghețat, Rusia a atacat din nou în mod deschis Ucraina.
Zile ale rușinii. Cele mai negre zile ale istoriei noastre.
Atacul, despre care fuseserăm avertizați, a venit totuși ca o surpriză.
Dar otrava dușmăniei dospea de mult.
Mulți spun acum că președintele Putin este singurul responsabil. Și că cetățenii ruși, în marea lor majoritate, sînt împotriva războiului, deși le este frică s-o arate deschis.
Poate că o parte semnificativă a societății chiar este împotriva războiului – în primul rînd, din motive raționale și egoiste. Dar asta nu înlătură întrebarea cum de a devenit posibil acest război – nici din punct de vedere politic, nici psihologic.
Întrebarea referitoare la rasismul postimperial rusesc.
Care a fost și rămîne temelia și izvorul care alimentează politica agresivă a lui Putin, fie ea internă sau externă.
Și nu va dispărea de la sine nici măcar odată cu plecarea lui Putin.
Federația Rusă este o țară multinațională.
Federația Rusă este o țară rasistă.
Este vorba despre un rasism postimperial adînc înrădăcinat în conștiința și cultura noastră, în limbă și în mentalitățile colective, un rasism ce n-a fost niciodată depășit și care vizează nu una, nu două, ci zeci de națiuni ce formează o ierarhie șovină, dinamică și complexă.
De pe la mijlocul anilor ’90 pînă la începutul anilor 2000, cînd Rusia purta un război în Cecenia, atitudinile rasiste vizau în principal oamenii proveniți din regiunea Caucazului. A apărut chiar un termen semioficial, un frazeologism desprins parcă dintr-un proces-verbal polițienesc analfabet: „persoană de naționalitate caucaziană”.
Tocmai „persoana de naționalitate caucaziană”, acest portret colectiv, a devenit ținta naționalismului comun, alimentat de zvonuri despre oprimarea rușilor dezorganizați și „albi” de către popoarele „negre” din Caucaz. Iar propaganda de stat, care justifica războiul din Cecenia, a încercat să facă din „persoana de naționalitate caucaziană” întruchiparea inamicului, a invadatorului, a teroristului, să facă din ea imaginea răului.
Mai tîrziu, în anii îndestulați ai guvernării lui Putin, cînd Cecenia a fost în cele din urmă ocupată, în Rusia au venit să-și caute de lucru numeroși muncitori din statele Asiei Centrale: Tadjikistan, Uzbekistan, Kîrgîzstan și altele. Așa a apărut o altă imagine rasistă, susținută de cultura de masă. De data asta ea era întruchipată de omul „galben”, asiaticul, un „Geamșut” [personaj TV caricatural, întruchipare a „căpșunarului” tadjik în Rusia, devenit stereotip rasist – n. trad.] colectiv, nespălat și needucat, dar șiret, o ființă inferioară care trebuie să-și slujească stăpînii albi îmbogățiți pe neașteptate. Rusia din primii ani ai conducerii lui Putin plesnea de bogăție; începuse un boom al construcțiilor, iar dezvoltatorilor imobiliari le convenea să exploateze pe mai nimic muncitorii lipsiți de drepturi, ale căror condiții de viață și de muncă erau prea puțin diferite de cele ale unor sclavi. Din păcate, acest stereotip ticălos este foarte răspîndit în Rusia pînă în prezent.
Cele două exemple de mai sus ilustrează un tip de rasism construit pe o dihotomie clară între „noi” și „ei”, cei diferiți, periculoși sau inferiori.
Un alt tip de rasism se manifestă față de popoarele din Ucraina și Belarus. Acesta este un rasism bazat pe un model paternalist, pe etosul sovietic al unei „familii de popoare”. Ucrainenii și bielorușii sînt considerați națiuni apropiate, „frățești”, dar aflate parcă pe o treaptă inferioară în această ierarhie familială inventată. Sînt ca rușii, dar mai jos. Sînt frații noștri, dar mai mici. Nu sînt complet autonomi. Rușii au avantajul că ei sînt seniorii.
O cercetare atentă a culturii politice și a prejudecăților sociale va dezvălui alte zeci de narațiuni rasiste cu privire la națiunile care intră în componența Federației Ruse. Deși istoricilor ruși apropiați de regim și propagandiștilor de serviciu le place să repete că Rusia „a adunat pămînturi” în mod pașnic, acest rasism cu multe fețe este o consecință directă a istoriei imperiale ruse și a politicii ei coloniale – o istorie a violenței, a rusificării, a unor războaie puțin cunoscute în Rusia de astăzi, care au reprezentat instrumentul colonizării.
Timp de șaptezeci de ani, regimul sovietic a postulat „prietenia între popoare” și egalitatea dintre națiuni. În realitate, au avut loc invazii, numeroase strămutări ale popoarelor, suprimări ale mișcărilor naționale pentru independență, încurajarea totală a colaboraționismului și respingerea identității naționale în favoarea celei „sovietice”, pretins supranaționale. Dar, din păcate, acest instrumentar represiv nu a fost specific doar proiectului comunist sovietic.
Este puțin probabil ca în Rusia de astăzi să existe o parte semnificativă a populației care să-și dorească o întoarcere la ideologia comunistă. Aceste idei sînt moarte.
Dar rasismul postimperial este viu și o duce bine-mersi.
Și chiar dacă în Rusia s-ar fi produs o decomunizare deplină, iar crimele statului sovietic ar fi fost pedepsite, asta n-ar fi rezolvat problema decît parțial.
Investigației critice ar fi trebuit supus nu doar trecutul totalitar sovietic al Rusiei, ci însuși modelul istoric al organizării sale statale și naționale, un model monologic ce presupune existența unui Centru, unde se află puterea și se iau deciziile, și a unor regiuni care, de facto, nu sînt subiecți ce-și pot manifesta voința proprie, ci doar niște obiecte ale Federației, cărora le e lăsată doar o autonomie decorativă în domeniul limbii și al culturii.
Desigur, modelul descris aici este de fapt mai complex, dar principiul de bază, cunoscuta „verticală a puterii” a lui Putin, rămîne neschimbat.
Și, în virtutea unei tradiții istorice, acest principiu se extinde cu mult dincolo de actualele granițe rusești.
Conducerea politică a Rusiei consideră că Ucraina nu poate lua decizii în legătură cu propria istorie și cu destinul său. În lungul său discurs menit să justifice războiul, Vladimir Putin nu le dă ucrainenilor doar lecții de istorie nesolicitate. Într-o conformitate deplină cu logica imperială rusă, el neagă Ucrainei dreptul de a fi Ucraina. Și nu este vorba doar despre independența statală. Este vorba despre națiunea însăși. Asistăm la o recidivă teribilă a rasismului postimperial, pentru care, pe teritoriul pe care Putin îl consideră „al său” din punct de vedere istoric, nu pot exista decît națiuni subordonate, inferioare, cu care nu porți un dialog, nu construiești relații de vecinătate. Le oferi oblăduire sau le dai ordine. Soarta lor le este scrisă de altcineva decît ei înșiși.
Eu cred că aceste atitudini mentale, ca să le numim așa, sînt, din păcate, împărtășite, conștient sau inconștient, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o parte semnificativă a populației Federației Ruse. Și nu este vorba despre o ideologie concretă, care ar fi mai ușor de combătut tocmai datorită concreteții sale. Este vorba despre atitudini, un fel de cleme sau conectori ai conștiinței, care sînt cuplate la diferite ideologii ce adăpostesc mai mult sau mai puțin explicit autoritarismul și rasismul imperial.
Aici se ascunde un paradox, fiindcă o parte semnificativă a populației Rusiei este formată tocmai din persoane de altă etnie decît cea rusă. Și totuși, mi se pare că paradoxul este anulat de faptul că cetățeanul de astăzi al Federației Ruse este o persoană care a fost „digerată” de imperiu, un produs al unei politici naționale și culturale bine definite, un om lipsit de repere istorice, supus și al nimănui, învățat cu dreptul celui puternic, cu umilirea sa și a altora.
Desigur, o discuție despre rădăcinile istorice, despre rolul politic al naționalismului, ar trebui purtată cu grijă, ținînd cont de catastrofele și nenorocirile secolului al XX-lea. Dar tocmai această teamă firească este exploatată de Vladimir Putin cînd începe să vorbească despre „denazificarea” Ucrainei, iar propagandiștii Kremlinului perorează despre „fasciștii ucraineni”. Îndoielile rezonabile nu pot și nu trebuie să estompeze esența evenimentelor: Federația Rusă este agresorul care atentează la suveranitatea națională a Ucrainei, înfățișînd în mod paternalist Ucraina drept un frate mai mic căruia trebuie să i se dea o lecție sîngeroasă de ascultare.
Și chiar și în cazul celei mai favorabile evoluții a evenimentelor, și anume dacă regimul lui Vladimir Putin se va prăbuși, rămîne întrebarea: ce-i de făcut cu acest rasism postimperial? Ce-i de făcut cu acest rasism care s-a infiltrat în statul, în politica și viața rusească într-o asemenea măsură încît, din interior, nici nu mai este remarcat? Ar fi naiv să credem că economia de piață și procedurile democratice ar putea să-i țină piept.
La urma urmei, războiul Rusiei împotriva Ucrainei reprezintă, printre altele, un colaps moral și umanitar al culturii ruse. Al unei culturi afectate – prin mulți dintre cei mai buni reprezentanți ai săi, de la Dostoievski și Bulgakov la Soljenițîn și Brodski – de acest virus imperial, de concepția „seniorității” limbii ruse și a drepturilor sale speciale. Acum că înseși cuvintele „rus” și „rusesc” vor deveni ciumate pentru mulți ani, noi, rușii, va trebui să ne regîndim fundamentele culturii, istoriei și ordinii noastre politice, dacă vrem cu adevărat să creăm, măcar teoretic, premisele pentru ca Rusia să devină un vecin sigur.
Lumea nu are nevoie doar de o Rusie fără Putin.
Lumea are nevoie de o Rusie fără mentalitate imperială.
…Mulți dintre cunoscuții și prietenii mei ruși le cer astăzi iertare ucrainenilor.
Cred că e prea devreme pentru a cere iertare.
Noi, cetățenii Rusiei, nu avem încă dreptul să facem acest lucru.
Drepturile vor apărea abia atunci cînd criminalii care sînt astăzi la putere în țara noastră vor fi aduși în fața justiției și-și vor primi pedeapsa meritată.
Iar dacă nu o vor primi, nu avem nici o iertare.
Serghei Lebedev (41 de ani) este romancier, poet, eseist și publicist rus. Tradusă în 20 de limbi, literatura lui Lebedev se bucură de un mare succes internațional, mai ales în spațiul anglofon. The New York Review of Books nu a avut nici o ezitare să spună că el este „cel mai bun scriitor rus al generației sale”. Acest articol a apărut în presa internațională (în Le Monde din 3 martie a.c., în Neue Zürcher Zeitung din 5 martie a.c.) și a fost încredințat de către autor revistei noastre spre publicare în limba română.
traducere din limba rusă de Anton BREINER