Nu poate nimeni nega că o limbă străină (pe care o cunoaștem sau nu) are asupra noastră, atunci cînd o auzim, efecte acustice: ne place instantaneu, ne displace, ne intrigă, ne neliniștește – pe scurt, ne poate provoca stări emoționale care depind de modul (subiectiv) în care percepem înlănțuirea de sunete. Teoretic, dacă aceste percepții ar fi total subiective, ar însemna să existe tot atîtea impresii cîți indivizi sîntem. Practic, alcătuirea biologică/firea umană face să existe un anumit grad de unanimitate în simțirea noastră. Unele efecte sînt superficiale, altele mai adînci, dar toate se leagă, simultan, de modul în care sunetele dintr-o limbă se combină unele cu altele (fonotactică) și de trăsăturile distinctive ale acestora. De exemplu, printre efectele superficiale asupra vorbitorilor de engleză enumerate de Leonard Bloomfield în Language (dar și asupra mea, să adaug) se găsesc: impresia că limba italiană ar fi volubilă/săltăreață, „datorată împărțirii în silabe”, sau impresia de guturalitate a limbii olandeze, dată de consoanele ei șuierătoare.

Limbile planetei diferă unele de altele nu numai prin numărul și calitatea sunetelor din inventarul fonetic, ci și prin combinațiile permise între acestea. Fonotactica, mai simplă sau mai complexă, e fixă, și toți vorbitorii unei limbi „simt” combinațiile nepermise (de exemplu, orice vorbitor de română simte, indiferent dacă are studii filologice sau nu, și fără să consulte dicționarul, că nse- nu este o secvență admisă de limba noastră, spre deosebire de nes-). Astfel de reguli pot fi percepute uneori imediat: e destul să enumeri cîteva cuvinte internaționale din limba japoneză (sake, origami, harakiri, tofu, karate, taifun, karaoke, emoji) ca să-ți dai seama că această limbă nu suferă grupurile de consoane (în aceeași silabă), o vocală trebuind neapărat să le despartă (lucru care pune probleme de pronunție japonezilor care învață engleză: un cuvînt ca hamburger e pronunțat, cel puțin la început, hamuburugeru).

De aceea, atunci cînd, cu scopuri artistice, inventezi cuvinte noi într-o limbă (în poezie, muzică), dacă vrei ca acestea să fie plauzibile, trebuie să ai grijă să fie mai întîi posibile. La ce înseamnă să inventezi o limbă întreagă mă voi referi într-un articol viitor. În acesta mă voi limita la cuvinte, anume la prima strofă din cea mai bună poezie absurdă (nonsense poem) din cultura engleză: „Jabberwocky“, a lui Lewis Carroll, scrisă la 23 de ani (în anul 1855), pentru amuzamentul fraților și surorilor lui. Explicațiile cuvintelor inventate, pe care le voi sublinia pentru cititor, sînt date chiar de autor. Strofa, așadar, e: ’Twas brillig, and the slithy toves / Did gyre and gimble in the wabe: / All mimsy were the borogoves, / And the mome raths outgrabe. Sensul ei literal este: „Era seară, bursucii vioi și alunecoși făceau găuri pe coasta dealului; papagalii erau complet nefericiți; broaștele țestoase solemne scoteau sunete ascuțite”.

Între cuvintele subliniate avem unele care reprezintă inovații absolute (de exemplu, tove, o specie de bursuc, în viziunea lui Carroll), altele sînt combinații de cuvinte deja existente în limbă (slithy = slimy „alunecos” + lithe „vioi”) sau derivate sonore fanteziste (brillig, derivat de la verbul broil, „a frige/a pune pe foc” – „vremea de a pune pe foc mîncarea pentru seară, adică sfîrșitul după-amiezii”, explică autorul). Din 23 de cuvinte, 11 sînt inventate. Toate 11 sînt cuvinte noționale (substantive, verbe, adjective), adică purtătoare de sens lexical (prepozițiile, conjuncțiile etc. avînd sens gramatical). În propoziție, toate ocupă locul la care te aștepți, în conformitate cu partea de vorbire de care aparțin: adjectivul vine mereu în fața substantivului, de exemplu. Toate poartă terminații gramaticale conform clasei lexicale: vedem un -s la pluralul substantivelor, -y la adjective (cum multe, dar nu toate, au în engleza reală). Secvențele de sunete sînt plauzibile, ceea ce face ca aceste cuvinte să poată fi oricînd considerate ca aparținînd vocabularului limbii engleze, iar propozițiile sînt corecte gramatical, în ciuda lipsei sensului. Mai mult, cuvintele conțin secvențe sonore care evocă, în mintea vorbitorului de engleză, anumite conexiuni de sens (de exemplu, adjectivul mome e pus de Carroll în legătură cu solemn) – lucru perfect în acord cu modul în care lexemele sînt stocate și accesate în creier.

Destinatarul acestor eforturi nu e factor neglijabil. Poezia absurdă e ca pictura abstractă, ne spune Martin Gardner, despre care am mai scris la această rubrică: „Artistul realist e forțat să copieze natura, impunînd copiei forme și culori plăcute, pe cît poate; însă artistul abstract e liber să se joace cu vopselurile cît dorește. Tot așa, poetul absurd nu e nevoit să caute moduri ingenioase de combinare a structurilor și sensurilor; [...] el are grijă de sunete și lasă sensul să aibă singur grijă de sine. Cuvintele pe care le folosește pot sugera sensuri vagi, așa cum, într-un tablou abstract de Picasso, ți se pare că identifici un ochi colo, un picior dincolo, ori pot să nu aibă absolut nici o semnificație – să fie doar un joc de sunete plăcute, ca jocul de culori non-obiective pe pînză”. Ca efortul să nu fie inutil, se cere o minte pe măsură din partea celui care privește/citește/ascultă. Și nu mă refer doar la pictura abstractă sau poezia absurdă, ci la orice „produs” al minții (artistic ori științific) care, pentru a fi descifrat și apreciat, cere un spirit înrudit în public.

Poezia a fost tradusă în peste 50 de limbi (existînd mai multe variante în fiecare dintre acestea), iar la noi au fost date în jur de șase, dar cele mai cunoscute aparțin Fridei Papadache, respectiv Ninei Cassian. Monstrul Jabberwock, la care se referă poemul, este numit, de Papadache, Trăncăvici, iar de Cassian, Bîzdîboc. Papadache traduce această strofă astfel: Era friglind, linsoase zăvi / Se tot girau, gymblau în ob: / Numai minsoare borogăvi, / Cînd momii sor deşciob. Varianta lui Cassian este: Dădeau în plopot ţopi asprili, / Trombind, borţind prin ierboteci. / Stifoşii stupureau sporili / Şi muimele zglăveci. Deși creative și evident laborioase, traducerile acestea (dar și celelalte care au fost date mai recent) merg toate pe aceeași linie, a inventării de cuvinte „noționale” în limba română, la un prim nivel (nivelul doi, mai adînc, ar presupune găsirea de complexe sonore evocatoare, lucru care ar cere de la traducător, nerealist, dar nu imposibil, un talent pe măsura talentului autorului însuși). Cuvintele gramaticale – reale, neinventate –, par să nu conteze deloc.

Lucrul nu e lipsit de importanță, deoarece prin aceste elemente înțelegi (sau măcar vizualizezi) relațiile – cine face ce și cui –, chiar dacă „noțiunile” sînt ininteligibile. Cuvintele și terminațiile gramaticale conturează sintaxa (cadrul, scheletul, structura), pe care se articulează apoi conceptele. Ne putem imagina limba umană ca sistem de relații între entități pe care, într-o reprezentare (holo)grafică, le vedem ca slots, spații libere care trebuie umplute cu noțiuni/concepte (un astfel de model explică și cum informațiile lingvistice pot fi formalizate matematic). Astronomul britanic Arthur Eddington e de părere că poemul redă fidel ceea ce fac fizicienii atunci cînd descriu particulele elementare: aplică niște cuvinte „unui lucru necunoscut” care „face ceva ce nu cunoaștem”. Întregul proces ne amintește constant de „caracterul esențial necunoscut al entităților fizice fundamentale”.

La un examen recent cu studenții masteranzi, unul dintre subiectele între care puteau alege a fost traducerea unei strofe din acest poem sau inventarea a patru versuri proprii, fie în engleză, fie în română, cu timp de gîndire două săptămîni. Deși mulți au mărturisit că, la început, au ales încîntați acest subiect de pe listă, ulterior s-au lăsat păgubași (cu excepția a doi studenți), pentru că „deși pare ușor, în realitate e foarte greu”. Și așa și e. La o privire superficială, limba e o colecție de nume pe care le aplicăm obiectelor/fenomenelor din lume, iar cuvîntul e o colecție de sunete. În realitate, puține lucruri au complexitatea limbii. Elementele lingvistice se definesc mai mult negativ, prin ceea ce nu sînt, decît prin ceea ce sînt, neavînd un conținut intrinsec, ci doar o formă (care se umple ulterior cu sens, lexical sau gramatical, în procesul de învățare a limbii – materne sau străine). Relațiile dintre nume sînt accesibile descrierii, furnizînd gramatici descriptive. Însă extragerea regulilor fonotactice, adică identificarea unui tipar de ordonare a sunetelor într-o limbă dată, e mult mai anevoioasă.  Explicarea lor – probabil imposibilă: între sunete există conexiuni ascunse și afinități care se sustrag, deocamdată, analizei științifice, avînd, probabil, mai mult de a face cu psihicul uman. În orice caz, această legătură e exploatată în artă – nu numai în poezie, ci și în muzică și film, subiect pe care îl voi aborda în curînd.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.