„Spotted Dick” este o prăjitură tradițională englezească, un aluat făcut din făină și untură amestecat cu fructe uscate. Denumirea, care derivă chiar din ingredientele folosite – spotted referindu-se la fructe, iar dick la aluat (cuvînt derivat de la dough), a provocat în urmă cu cîțiva ani, în 2018, o controversă măruntă (pentru unii, de-a dreptul amuzantă), cînd administratorii restaurantului destinat Palatului Parlamentului Britanic au decis să redenumească prăjitura, spunîndu-i, pudic, „Spotted Richard”, pentru că „dick” în argoul limbii engleze înseamnă și „penis”.

Povestea mi-a adus aminte de piesa lui Molière Les Précieuses ridicules, unde cele două personaje feminine se întrec una pe alta în a redenumi lucruri, oameni și atitudini, pentru a le „spăla” de „grosolănia” vulgului. De pildă, oglinda devine „Sfătuitorul de grații”, iar valeții, „Trebuincioși”. Mai mult, cele două personaje doresc să-și schimbe chiar și numele de botez, căci nu le consideră îndeajuns de nobile pentru spiritul lor elevat. Succesul satirei lui Molière, această piesă într-un singur act, a fost atît de puternic încît a dat chiar, în 1626, numele unui curent literar, La Préciosité, care avea ca țintă ironizarea metehnelor de salon ale vremurilor – folosirea în exces și în mod ridicol a eufemismelor.

„Prețioșii” erau denumiți acei oameni care inventau construcții lexicale eufemistice pentru a se feri de vulgaritate – în vocabularul lor existau cuvinte „nobile”, precum „suflet”, „ideal”, „entuziasm”, și cuvinte „triviale”, care trebuia să fie evitate, precum „écu” (monedă),  cul de sac (fundătură) sau  vomir (a vomita). Figurile de stil, perifrazele, metaforele și comparațiile erau folosite de fiecare dată cînd în conversație apărea referința la vreun cuvînt considerat a fi vulgar: pînă și banalul cuvînt „fotoliu” era supus eufemismelor, prețioșii spunîndu-i „comoditatea unei conversații”. Toate acestea erau, bineînțeles, apanajul unei mode de salon, unde oamenii voiau să pară niște finuți și niște eleganți ai spiritului – precum personajele nobile ale romanelor pe care le citeau, eroi cu suflet pur și aspirații înalte, care, nu-i așa, nu puteau vorbi precum oamenii de rînd. Folosirea eufemismelor le crea astfel impresia că levitează peste grosolănia maselor.

Făcînd un arc peste timp, pînă în zilele noastre, m-am întrebat dacă excesele corectitudinii politice care ajung pînă la a demoniza anumite cuvinte (inocente și fără conotații negative) nu sînt asemănătoare acelei mode, denotînd, nu de puține ori, aceeași prețiozitate ridicolă a conversațiilor de salon. De pildă, astăzi, luînd cîteva exemple din noianul de cuvinte și expresii supuse cenzurii, unele precum „Basket case”, „Long time, no see” sau „Brainstorming” sînt considerate jignitoare.

De ce? În primul caz, expresia „Basket case”, care se referă, potrivit dicționarului Merriam Webster, la „o persoană care nu mai funcționează la capacitate normală din cauza unui stres extrem, a unei suferințe emoționale sau a suprasolicitării mentale sau fizice”, a fost etichetată de detectivii corectitudinii politice drept ofensatoare pentru că, susțin aceștia, expresia ar fi apărut în 1919 în timpul primului război mondial și se referea la soldații răniți, cărora li se amputaseră picioarele și trebuia să fie deplasați într-un coș. În al doilea caz, „Long time, no see” este etichetată drept expresie cu conotații clar rasiste – spun aceiași detectivi – pentru că ironizează, în primul rînd, amerindienii, apoi emigranții chinezi, care, necunoscînd îndeajuns de bine limba engleză, vorbeau stricat. Al treilea exemplu: expresia „Brainstorming” a fost blamată pentru că ar putea aduce prejudicii de imagine persoanelor care suferă de epilepsie. Imediat ce a apărut această idee, mai multe companii din Marea Britanie au decis ca, la convocarea angajaților din diferite departamente pentru ședințele de creație, să folosească expresia „thought showers” („dușuri de gînduri“).

Totuși, chiar dacă aceste năzbîtii lingvistice sînt amuzante și seamănă foarte mult cu ifosele „prețioșilor” din secolul al XVII-lea, fondul social le conferă astăzi un statut mult mai serios – ajungîndu-se chiar pînă la cazurile în care, dacă folosești un cuvînt considerat a fi incorect politic, poți suferi consecințe grave.

Există, bineînțeles, o listă deja cunoscută de cuvinte sensibile, folosite odinioară drept peiorative clare. Ce te faci însă cînd, peste noapte, se nasc conotații negative la care nici cu gîndul nu te-ai gîndi?

Te poți ghida, bunăoară, după „limbajul inclusiv” – lingvistica corectitudinii politice – și vei descoperi că nu doar cuvinte, dar și formule de politețe, folosite pînă mai ieri într-un mod firesc, fără a fi în nici un fel peiorative, pot conține de fapt reale bombe de jignire detonate de sensibilitățile crescînde din societatea contemporană.

Potrivit unui asemenea „ghid”, elaborat de European Geosciences Union (EGU), există potențiale pericole lingvistice dacă, de pildă, la o întrunire oficială te adresezi auditoriului cu vechile formule „Stimate doamne, stimați domni” sau „Doamnelor și domnilor”, fiind de preferat variantele neutre „Stimați colegi” sau „Stimați inivitați”. Asta pentru că „limbajul de gen”, în care aloci din start rolurile pentru un bărbat și o femeie, poate constitui o jignire.

Vorbind despre limbajul de gen intrăm într-o reală vrie cînd trebuie folosite pronumele – fiind de preferat să te adresezi cuiva sau să vorbești despre cineva folosind mai degrabă numele, și nu restrictivele „el” sau „ea” – căci nu poți să știi niciodată dacă „ea” nu se consideră un „el” și viceversa. Iar dacă vrei să fii total corect politic, cel mai bine este să folosești pronumele „ei”, chiar la singular.

Totuși, în ghidul pe care l-au compus, cei de la EGU arată și toleranță: „Toată lumea face greșeli, așa că, dacă folosiți accidental pronumele greșit pentru cineva, este important să vă cereți scuze, să vă corectați și să mergeți mai departe. Vă rugăm însă să aveți grijă ca acest lucru să nu devină o obișnuință, pentru că, deși o greșeală este de înțeles, greșelile repetate sînt la fel de jignitoare precum folosirea intenționată a pronumelui greșit”.

Bineînțeles, limbajul inclusiv nu se referă doar la încurcăturile în care ne pune genul necunoscut al cuiva. De exemplu, mare grijă cînd discutăm cu sau despre o persoană cu dizabilități. Nu poți spune „dislexic”, ci „o persoană care are dislexie”. Și, în general, vorbind despre cineva cu dizabilități, trebuie evitate formule care ar implica faptul că au un statut de victimă – precum „este în cărucior cu rotile” sau chiar „suferă de...”.

În ceea ce privește egalitatea dintre bărbați și femei, e de preferat termenul „partener” atît pentru soț, cît și pentru soție. Și așa ajungem și la controversa recentă din Parlamentul European, unde s-a spus că ar fi de preferat să folosim termenul generic de „părinte” în loc de „mamă” sau „tată”.

Precauția pare a fi, de altfel, cel mai important cuvînt al zilelor noastre – căci, mergînd pe dinamitatul teren lingvistic al corectitudinii politice, nu știi niciodată cînd poți călca pe o mină.

„Corectitudinea politică este o tiranie colectivă care a izbucnit în anii 1980. Folosindu-se de ideea că nu vrei să ofensezi pe nimeni, corectitudinea politică le impune oamenilor să se poarte precum acel nebun care vrea să le facă pe plac tuturor. Și toți trebuie să ne comporte precum acel nebun! Toți trebuie să acceptăm noțiunile corectitudinii politice ca pe un adevăr. În caz contrar, vai de noi! Este aceeași mentalitate care a inspirat Inchiziția și l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeași mentalitate care i-a inspirat pe naziști și a dus la Holocaust. Odată ce libera exprimare este băgată în cămașa de forță a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domnește în toate statele totalitare. Viața, atît cea privată, cît și cea publică, devine o șaradă golită de sens, în care prosperă iluzia și domnește teroarea” – nota filosoful Philip Atkinson într-un studiu publicat în 2020, „A Study Of Our Decline”.

Cum a ajuns totuși această corectitudine politică să-și impună, la nivel global, normele ridicole cu iz de totalitarism?

Prin populism, este de părere André Comte-Sponville, care caracterizează, în volumul de eseuri L’avenir du politiquement correct, corectitudinea politică drept un „soi ridicol de tiranie” prin care se interzice „să se mai spună ceea ce se crede adevărat, atunci cînd acest adevăr pare contrar a ceea ce s-ar dori să fie sau a ceea ce ar fi de dorit, în ochii gîndirii dominante, din punct de vedere moral sau politic. Este o confuzie între realitate și noțiunea de bine, între adevăr și valoare.” Dar – este de părere filosoful – corectitudinea politică e mai puțin vocea majorității și mai mult a unei așa-numite elite care se erijează ca atare prin impunerea unui nou soi de morală.

Cît despre limbajul corectitudinii politice, Comte-Sponville nu e de părere că este „o limbă de lemn”. Mai degrabă, o limbă de bumbac – căci bumbacul este un material moale, extrem de dificil de înghițit, care te poate sufoca, încet și în chinuri.

Foto: Les Précieuses ridicules (wikimedia commons)