Obsesia Unirii sau reflexul pavlovian

Victoria Maiei Sandu în alegerile prezidențiale din Republica Moldova a reaprins dezbaterea despre Unirea cu România.

Și nu mă refer la demagogii patriotarzi de serviciu, ci la miile de comentarii de pe Internet, imensa lor majoritate provenind din România, de la oameni care adeseori nu au nici cel mai vag habar de ce se petrece la est de Prut.

Maia Sandu este o candidată pro-Uniunea Europeană și nu a susținut în nici un moment în această campanie electorală Unirea cu România.

În cursa prezidențială au fost doi candidați care au propus în mod explicit Unirea: Octavian Țîcu, care a obținut 2,1% din voturile exprimate în turul întîi și Dorin Chirtoacă, care a înregistrat 1,2%.

Unirea cu România este un curent minoritar în Republica Moldova. Cel mai recent sondaj de opinie, publicat în septembrie 2020, arăta că doar 30% dintre alegători ar susține această propunere.

S-ar putea argumenta că acest sondaj a fost realizat printre cei aflați în Republica Moldova și nu-i include pe cei plecați în afară, cu traiul sau temporar la muncă.

Pro-UE sau Pro-Unire?

În scrutinul din 15 noiembrie, 93% din cei peste 262.000 de votanți din Diasporă au optat pentru Maia Sandu și imensa lor majoritate se află în Europa Occidentală și America de Nord.

Un moldovean aflat în Marea Britanie care s-a deplasat pe 15 noiembrie 250 de kilometri ca să poată vota îmi spunea: „Pe noi deja prea tare ne-au umilit rușii, am ieșit din țară și am înțeles că realitatea e alta”.

Acesta este de fapt efectul traiului în Europa Occidentală și nu înseamnă automat o convertire la unionism a moldovenilor de aici.

Dobîndirea cetățeniei române este pentru majoritatea celor din Republica Moldova (indiferent de etnie) un act interesat pentru că le deschide ușa UE.

Majoritatea celor din România nu cunosc mai mult decît la un nivel superficial realitatea din Republica Moldova.

Iar această realitate este mult mai complicată decît ideea de Unire care pare simplă la prima vedere, dar dacă stai să o analizezi la rece realizezi că la ora actuală nu e decît o Fata Morgana.

Constituția Republicii Moldova prevede în articolul 142 (1) limitele revizuirii: Dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale.

Asta înseamnă că în cazul unei ipotetice Uniri cu România ar trebui să voteze în favoarea propunerii circa 1,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. Spre comparație, Maia Sandu (care nu este o unionistă declarată) a obținut 943.000 de voturi în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.

Opoziție față de Unire

Chiar presupunînd că Diaspora ar aduce un număr semnificativ de voturi, opoziția față de Unire rămîne semnificativă în Republica Moldova.

Iar această opoziție se regăsește nu doar în rîndurile minoritarilor etnici (ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari etc.) care constituie circa 20% din populația care trăiește pe teritoriul controlat de autoritățile de la Chișinău, concentrați în nord, în Regiunea Autonomă Găgăuză (vot 95% Igor Dodon, candidatul pro-Rusia) și raionul predominant bulgăresc Taraclia (vot 93% Igor Dodon), ci și în rîndurile etnicilor români/moldoveni.

Cauzele sînt multiple și constau în principiu în influența Rusiei în acest teritoriu în ultimii 200 de ani, care a modelat identitatea românofonilor de aici, începînd cu perioada 1812 – 1918, cînd a apărut și s-a consolidat în România identitatea națională, proces la care românii/moldovenii din Basarabia au fost în mare măsură absenți.

Influența rusească a continuat și în perioada sovietică și în cea a statului independent Republica Moldova și în toată această perioadă a avut ca fundament propagandă românofobă și ca efect deznaționalizarea sau alterarea identității populației majoritare, proces care nu a putut fi decît parțial inversat în ultimii 30 de ani.

Cum ar gestiona un stat român extins cu teritoriul Republicii Moldova aceste minorități și importantul curent românofob, în comparație cu care ungurii din România pot părea naționaliști români?

Obstacolul Transnistria

Vorbeam de teritoriul controlat de autoritățile de la Chișinău, pentru că partea de est, autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană, reprezintă un stătuleț în care în ultimele trei decenii, în condițiile unei absențe aproape totale a controlului Republicii Moldova și a omniprezenței Federației Ruse, s-a creat o identitate distinctă care se sprijină pe ostilitatea față de tot ceea ce este (vest)european și pe românofobie.

Și pentru că am menționat problema regiunii separatiste nistrene ne putem pune altă întrebare: cum o va rezolva un stat român extins la Republica Moldova? Și mai pertinentă ar fi întrebarea: are nevoie UE de un nou Cipru, cu Rusia băgată pe ușa din dos?

Să revenim acum la înfocații sprijinitori ai Unirii din România (sau în general românii din România aflați pe alte meleaguri). Pentru unii dintre ei din varietatea mai naționalistă invocarea Unirii este percepută ca un fel de obligație patriotică, care ajunge să arate mai degrabă a demagogie patriotardă.

Pentru alții nu este altceva decît echivalentul unui reflex pavlovian: Republica Moldova – Unire, care de fapt maschează uneori (prost altfel) ignoranța deplină a realității de pe meleagurile basarabene.

Această atitudine este însoțită de afișarea unei superiorități în fața „Fraților de peste Prut” – în sfîrșit au găsit și ei unii față de care să nu mai fie complexați: vorbesc românește cu calcuri rusești, nu au întotdeauna modul direct al celor de la vest de Prut și păstrează o rezervă și ambiguitate dobîndite de-a lungul celor două secole de dominație rusească directă sau indirectă.

Culmea e că mulți dintre cei care-l admiră pe Putin și ies la demonstrații împotriva purtării măștii manipulați de știrile false colportate de platformele Kremlinului ca RT sau Sputnik sînt naționaliști pro-Unire, căreia Rusia i se opune cu vigoare și cu iscusință.

Și cînd românii de vest văd că românii de est nu se entuziasmează la ideea Unirii, atunci încep să-i trateze drept „proști”, „ruși” și alte calificative care fac ca basarabenilor să le piară orice chef de reunire cu unii care se cred mai deștepți ca ei numai pentru că alții de mai la vest îi cred la rîndul lor mai proști.

Unirea României cu Republica Moldova nu este un subiect de actualitate în niciuna dintre cele două țări și în fapt, luat la bani mărunți, nu ar atrage un sprijin semnificativ nici măcar la vest de Prut.

Considerente de natură (geo)politică, economică, socială, culturală se conjugă și fac ca Unirea să fie un deziderat mai degrabă abstract, poate realizabil pe termen foarte lung, care revine în discuție cu prilejul unor evenimente ca alegerile prezidențiale din Republica Moldova sau ca replică pavloviană a celor din România, pentru care acesta este singurul punct de interes față de realitate, care le este în mare măsură necunoscută.

Petru Clej este jurnalist, corespondent RFI România la Londra.

Foto: Maia Sandu Facebook (sus), P. Clej (jos)