Pandemia COVID-19 este prima criză globală majoră din istoria umanității care a fost abordată ca o problemă matematică; politicile publice formulate au reprezentat, pentru guverne, soluția unei serii de ecuații diferențiale. Cu excepția cîtorva devianți – printre care, firește, și președintele SUA Donald Trump –, cei mai mulți lideri politici i-au cedat „științei”, fără preget, întîietatea, pentru a combate virusul. Cel mai grăitor exemplu a fost schimbarea bruscă de strategie a guvernului Marii Britanii, pe 23 martie, spre o politică de izolare drastică, în urma unei previziuni de coșmar a cercetătorilor de la Imperial College London potrivit căreia, în lipsa luării de măsuri, cifra deceselor ar ajunge la 550.000.

Un astfel de model reprezintă abordarea științifică corectă, atunci cînd situația nu permite experimentarea. Poți testa un nou medicament expunînd două grupuri de șobolani de laborator unor condiții identice, cu excepția medicamentului administrat – sau administrîndu-l unor pacienți umani aleși aleatoriu, în cadrul unor teste clinice.

Dar nu poți contamina intenționat o populație umană cu un virus, pentru a-i testa efectele, chiar dacă unii medici ai lagărelor de concentrare naziste au făcut-o. În schimb, oamenii de știință se folosesc de cunoștințele pe care le au despre un agent patogen pentru a modela un pattern de răspîndire a bolii și a stabili astfel ce măsuri de politici publice vor reuși să îl modifice.

Modelarea predictivă a fost inventată în timpul malariei, cu mai bine de un secol în urmă, de Ronald Ross, un medic englez aproape uitat. Într-o carte fascinantă apărută anul acesta, matematicianul și epidemiologul Adam Kucharski ne arată cum Ross a descoperit pentru prima dată că țînțarul este transmițătorul bolii, cu ajutorul experimentelor pe păsări. Pornind de la acest fapt, el a elaborat un model predictiv al transmiterii malariei, standardizat mai tîrziu ca modelul SIR (Susceptible, Infected, Recovered / Predispus, Infectat, Vindecat) al epidemiilor de boli contagioase.

Întrebarea care i-a interesat pe epidemiologi nu era ce anume provoacă epidemia, ci ce anume o poate opri. Ei au ajuns la concluzia că epidemiile trec de la sine, după ce suficient de multă lume a contractat boala și rata de transmitere începe să scadă. Pe scurt, virusul nu mai găsește noi „gazde” în care să se poată reproduce – sau, în jargonul perioadei actuale, populația capătă „imunitate de turmă”.

Știința dezvoltată pornind de la modelul original al lui Ross e aproape universal acceptată și a fost aplicată cu succes și în alte contexte, cum ar fi contagiunea financiară. Și totuși, nici un factor de decizie nu e dispus să-i permită unei epidemii ucigașe să-și urmeze cursul firesc, dat fiind că numărul potențial al deceselor ar fi inacceptabil.

Pînă la urmă, gripa spaniolă din 1918-1919 a făcut cca. 50-100 de milioane de victime, la o populație globală de două miliarde: ceea ce înseamnă o rată a mortalității între 2,5 și 5%. Nimeni nu știe cu certitudine care ar fi fost rata mortalității COVID-19 dacă propagarea coronavirusului ar fi rămas necontrolată.

Deoarece în momentul de față nu există un vaccin anti-COVID-19, guvernele au fost nevoite să găsească alte căi de prevenire a unui „număr excesiv de decese”. Cele mai multe administrații au optat pentru izolare, care îndepărtează întreaga populație din calea virusului și îl lipsește astfel de „gazde”.

Și totuși, după două luni de izolare, dovezile sugerează că, în sine, aceste măsuri nu au fost foarte eficiente din punct de vedere medical. Suedia, bunăoară, cu măsuri de izolare extrem de laxe, a înregistrat mai puține decese COVID-19, raportat la populația ei, decît Italia și Spania, unde izolarea a fost foarte strictă. Și, în vreme ce Marea Britanie și Germania au impus o izolare foarte severă, Germania a raportat pînă acum 96 de decese la milionul de locuitori, față de 520 la milion, în Anglia.

Diferența decisivă dintre Germania și Anglia pare să fie la nivelul reacțiilor sistemelor sanitare ale celor două țări. Germania a demarat testările în masă, monitorizarea contactelor și izolarea celor infectați și expuși la doar puține zile după confirmarea primelor cazuri COVID-19, ceea ce i-a conferit un avans în efortul de încetinire a propagării virusului.

Anglia, în schimb, a fost încetinită de incoerența din nucleul guvernului și de ceea ce fostul ministru de Externe David Owen (el însuși medic) a numit „vandalismul structural” la care a fost supus Serviciul Național de Sănătate – prin tăieri anuale de fonduri, fragmentare și centralizare. De aceea, țării i-au lipsit instrumentele medicale necesare unei reacții în stil german.

Știința nu poate stabili care ar fi fost reacția corectă la pandemie a fiecărei țări în parte. Un model poate fi considerat valid atunci cînd predicțiile sale corespund unor rezultate din viața reală. În epidemiologie însă, putem fi siguri că așa ceva se va întîmpla numai dacă unui virus cu caracteristici cunoscute i s-ar permite să-și urmeze cursul firesc în rîndurile unei populații date sau dacă există o intervenție unică – un vaccin, bunăoară – ale cărei rezultate pot fi prezise cu exactitate.

Un număr prea mare de variabile – incluzînd, să spunem, capacitatea sistemului sanitar sau caracteristicile culturale ale unei țări – bruiază modelul, care va începe să emită scenarii și predicții fără noimă, asemenea unui robot stricat. Astăzi, epidemiologii nu ne pot spune care vor fi efectele amestecăturii actuale de politici COVID-19. „Vom ști peste aproximativ un an” – spun ei.

Rezultatul va depinde de măsurile politice luate. Iar politicile COVID-19 sînt destul de clare: guvernele nu pot risca să permită răspîndirea naturală a infecției și consideră prea complicate sau prea hazardate politic măsurile de izolare a persoanelor cu șanse sporite de a dezvolta o formă severă a bolii sau de a muri – și anume 15-20% din populația de peste 65 de ani.

Reacția politică standard a fost încetinirea dobîndirii imunității naturale, în expectativa descoperirii unui vaccin. „Aplanarea curbei” înseamnă de fapt eșalonarea numărului deceselor estimate pe întinsul unui interval de timp suficient de lung pentru a permite spitalelor să facă față și vaccinului să apară.

Această strategie are însă un mare neajuns: guvernele nu pot menține populația în izolare pînă la apariția unui vaccin. Costul economic va fi unul inimaginabil, pentru a vorbi numai despre acest aspect. Astfel, guvernele sînt nevoite să relaxeze treptat măsurile de izolare.

Prin aceasta însă se pierde beneficiul neexpunerii, obținut prin izolare. Acesta e motivul pentru care nici un guvern nu are o strategie clară de ieșire din criză: ceea ce liderii politici numesc „relaxarea controlată” a măsurilor de izolare înseamnă de fapt o înaintare controlată spre imunitatea de turmă.

Guvernele nu pot mărturisi deschis acest lucru, deoarece asta ar însemna să admită că țelul este imunitatea de turmă. Și noi nu știm încă nici măcar dacă, și pentru cîtă vreme, infectarea conferă imunitate. E, de aceea, mai bine să urmărim acest scop în tăcere, după o perdea de ceață, și să sperăm că vaccinul va apărea înainte ca majoritatea populației să fie infectată. 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

© Project Syndicate, 2020

traducere de Matei PLEŞU

Foto: Sir Ronald Ross