Este astăzi deja un loc comun faptul că limba preferă să se lateralizeze în emisfera stîngă, la cea mai mare parte a oamenilor (există, însă, un mic procent la care emisfera dreaptă procesează limba, iar aceste cazuri sînt explicate, de unii cercetători, prin traumele neștiute provocate craniului uman la naștere). Aceasta nu înseamnă, totuși, că emisfera dreaptă, implicată în procesarea emoțiilor, nu ar avea nimic de spus în actul comunicării. Literatura existentă împarte structurile limbii în elemente centrale și elemente necentrale. În prima categorie intră, în mare, procesele implicate în recunoașterea cuvintelor și propozițiilor precum și în atribuirea sensului literal, iar în a doua categorie găsim structurarea discursului, inferențele, folosirea metaforelor, aspectele emoționale (intonație, ritm) ș.a.m.d. Se crede azi că emisfera dreaptă se ocupă (și) de procesele lingvistice necentrale.

În excelentul ei tratat Psiholingvistica: o știință a comunicării, Tatiana Slama-Cazacu arată că, în funcționarea limbii, cele două elemente (structura semnificativă și cea melodică) sînt inseparabile. Sensul apare peste tot, nu poate fi exclus niciodată. Astfel, ea dă exemplul copiilor nou-născuți care, înainte de a înțelege sensul a ceea ce li se spune, înțeleg intonația și reacționează la ea. Cercetătoarea face și o paralelă cu experimentele animale din psihologie: cînd unui cîine i se adresează un mesaj (să zicem, reproș) care vine în contradicție cu intonația (afectuoasă), cîinele reacționează la tiparul intonațional, nu la cuvintele ca atare. Slama-Cazacu conchide că există o structură psiholingvistică unică, cu două componente.

Deci vedem că funcțiile lingvistice necentrale implică existența aspectelor emoționale. Aceasta înseamnă că emisfera dreaptă e cea care decide dacă vocea cuiva sună vesel sau trist, dacă o persoană arată fericită, supărată sau plictisită. Incapabili să discearnă asemenea lucruri, oamenii care suferă de leziuni ale emisferei drepte nu vor putea nici să-și exprime propriile sentimente prin limbă sau mimică. Ei își pierd intonația, astfel că, în absența variațiilor de amplitudine vocală, sună mecanic, ca niște roboți. Fețele lor rămîn impasibile. Totuși, nu e vorba de pierderea sentimentelor, ci a capacității de a le arăta.

Actul vorbirii presupune o serie de operațiuni efectuate în emisfera stîngă. Undeva pe parcursul acestora se adaugă enunțului calitățile afectiv-prozodice. Acestea constau în toate acele elemente care furnizează informație de tip extralingvistic despre conținutul literal al mesajului: alegerea cuvintelor (amabile sau dimpotrivă), tonul vocii (ridicat, coborît), accentul, ritmul, pauzele (tot ceea ce se cheamă, în lingvistică, extrasegmental). Vorbirea se poate acompania de gesturi non-verbale, de indicii vizuale precum mimica feței sau postura, care întăresc mesajul (sau, dimpotrivă, îl contrazic).

Dacă limba ar însemna întotdeauna structură și atît, atunci vorbirea ar fi mereu inocentă. Însă ea e dublată permanent de intenție, așa că omul poate decide să dea informații false. Interesant, spunerea unei minciuni activează structuri cerebrale situate în emisfera dreaptă. Așa că, se pare, această emisferă e cea care face creierul omului să-și depășească literalitatea, interferînd cu tendința emisferei stîngi de a vrea să spună numai ceea ce spune (emisfera stîngă denotează, cea dreaptă conotează). Metaforele sînt înțelese tot aici, la fel glumele, jocurile de cuvinte, poezia și, în general vorbind, tot ceea ce depășește sensul strict. Experimentele cu pacienți suferind de leziuni ale emisferei drepte efectuate de psihologul american Howard Earl Gardner, profesor la Harvard, sînt foarte grăitoare: într-unul dintre acestea, bolnavilor li s-a cerut să potrivească una dintre două imagini cu sensul expresiei a avea inima grea. Un desen reprezenta o persoană cu față tristă, iar în alt desen, un om căra o inimă mare. Mulți dintre pacienți au ales imaginea cu omul care duce în spinare o inimă, fiind sensibili doar la sensul literal al expresiei, nu și la cel metaforic, real. La fel, nu au putut ghici ce urmează într-o poveste, chiar dacă era foarte previzibil pentru o persoană sănătoasă.

Putem acum să lărgim perspectiva, aducînd în discuție conceptul de sens în general, precum și unele date specializate. Dacă procesarea limbajului care are ca finalitate organizarea mesajului în structuri coerente este un fenomen care se desfăşoară în emisfera cerebrală stîngă, căutarea şi identificarea sensului, atît în receptor, cît şi în transmiţătorul de mesaje, sînt apanajul emisferei drepte. O comparaţie mai detaliată între cele două jumătăţi ale creierului uman dezvăluie cîteva lucruri uimitoare: stînga este specializată în analiza secvenţială, în interpretarea sistematică şi logică a informaţiei, în interpretarea şi producerea informaţiei simbolice de tip lingvistic şi matematic, în stocarea memoriei în format lingvistic. Dreapta, pe de altă parte, funcţionează holistic: ea procesează simultan informaţii de tip multisenzorial pentru a produce o imagine „holistică” a mediului înconjurător. Specializată în funcţii vizual-spaţiale, ea coordonează activităţi precum dansul, gimnastica sau geometria în spaţiu, stocînd memoria în modalităţi auditive, vizuale şi spaţiale. E capabilă să organizeze date întîmplătoare în structuri coerente, umplînd golurile existente. Putem folosi, trunchiat, o listă de termeni alcătuită de psihologi pentru a defini tipurile de cunoaştere în cele două emisfere – stîngă, respectiv dreaptă: intelect-intuiţie, convergent-divergent, deductiv-imaginativ, activ-receptiv, distinct-continuu, realist-impulsiv, transformaţional-asociativ, linear-nonlinear, istoric-anistoric, explicit-tacit, obiectiv-subiectiv.

Întorcîndu-ne acum la vorbirea emoțională, să mai adăugăm un lucru. Există cazuri de lezare cerebrală a emisferei stîngi extrem de severe, cu pierdere aproape totală a facultății vorbirii. Acești pacienți înjură foarte mult (după cum menționam în articolul de săptămîna trecută), însă, în egală măsură, țin minte mici strofe din jocurile copilăriei (gen ala-bala-portocala), rostesc spontan formule de salut sau urări (salut, bună ziua, la mulți ani, OK etc.), pot cînta cîntece sau chiar învăța altele noi. Neurologul american Oliver Sacks povestește, în volumul său din 2009, Muzicofilia: „Pacienții se simt mai bine cînd reușesc să pronunțe cuvinte în cadrul unui cîntec și se asigură că nu au pierdut definitiv capacitatea de a comunica prin limbaj, că încă au «în» ei cuvintele, deși nu sînt disponibile decît prin muzică. De fiecare dată cînd întîlnesc pacienți cu afazie expresivă, le cînt La mulți ani. Aproape toți (adesea spre propria lor surprindere) încep să cînte cu mine; cam jumătate din ei pronunță și cuvintele”.

Observînd că nu e deloc neobișnuit ca unii afazici să aibă și amuzie (tulburări de exprimare sau apreciere muzicală), Sacks aduce în discuție bunele rezultate obținute de terapia prin intonație melodică dezvoltată în anii ’70 de o echipă de specialiști din Boston. Pacienții erau instruiți să intoneze propoziții scurte (de genul „Ce mai faci?”), iar apoi, treptat, să renunțe la elementele muzicale pînă cînd se reușea pronunțarea propoziției cu ajutorul minimal din partea intonației. Este citat cazul unui afazic care își pierduse aproape complet capacitatea de a vorbi de peste un an, putînd scoate doar gemete, și care făcuse logoterapie timp de trei luni, fără rezultat. După două săptămîni de terapie prin intonație melodică, acesta a început să pronunțe cîteva cuvinte, după alte două săptămîni funcționa cu un vocabular de o sută de cuvinte, iar după alte patru purta conversații scurte și coerente. Neurologii cred că acest lucru se explică prin potențialul lingvistic al emisferei drepte, solicitat prin abilitățile muzicale ale acesteia. Foarte interesant este rezultatul unui studiu imagistic prin emisie de pozitroni, efectuat în 1996, care arată, pe lîngă inhibiție pronunțată a activității cerebrale în aria lui Broca, o hiperactivitate a zonei echivalente din emisfera dreaptă, care „oprimă” activitatea în aria lui Broca. Se pare că, prin cîntec și intonație melodică, circuitele cerebrale din emisfera dreaptă sînt angajate într-o activitate normală, fiind distrase de la cea patologică, lucru care eliberează și aria lui Broca de inhibiție, aceasta putînd fi stimulată corespunzător.

Avînd în vedere toate acestea, lingvistul John T. Lamendella propune lărgirea conceptului limbii prin încorporarea emoțiilor. El susține că emoțiile în vorbire provin din amestecul sistemului limbic (cel responsabil pentru comportamentul instinctiv – de exemplu, hrănirea, înmulțirea, reacția în fața primejdiei), deasupra căruia, structural vorbind, se află ariile limbii. Cuvintele încărcate emoțional ar avea, spune autorul menționat, o legătură specială cu sistemul limbic, probabil prin emisfera dreaptă. Profesorul american Timothy Jay sprijină această opinie, iar ambii sînt de acord că gradul de exprimare verbală a emoţiilor este o problemă culturală. Impulsurile emoţionale se interpun oricum, dar cortexul prefrontal, unde se află ariile cerebrale asociate cu raţiunea şi luarea deciziilor, poate decide să le inhibe. Vorbitorii de limbi străine cunosc, desigur, situaţiile în care, din cauza emoţiilor, limba maternă se încăpăţînează să persiste în minte, împiedicînd gîndirea direct în limba străină. Un exemplu faimos este cel al lui Albert Einstein, care, cunoscînd foarte bine limba engleză şi conferenţiind adeseori, se entuziasma atît de tare în timp ce îşi expunea teoriile încît începea să amestece germana cu engleza şi nu revenea la coerenţa anterioară pînă nu îşi tempera sentimentele. Oricum ar fi, modul în care sistemele lingvistice interacționează cu ariile destinate emoțiilor se află în plină investigație, iar rezultatele ar putea revoluționa felul în care limba a fost privită pînă în prezent.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Oliver Sacks (wikimedia commons)