Gîndirea metaforică
Metafora este tradițional considerată o figură de stil care ține de retorică, de semantică, de poezie, de orice, dar nu de viața de zi cu zi. Și asta deoarece, prin faptul că alătură doi termeni cu sensuri diferite în virtutea unei asemănări a cărei măiestrie depinde de talentul autorului, nu are cum să intre în definiția scopului principal al limbii – acela de a comunica adevăruri despre lume. Și totuși, în excepționalul lor volum Philosophy in the Flesh / Filozofia în persoană (1999), lingvistul George Lakoff și filozoful Mark Johnson demonstrează foarte convingător că metafora este omniprezentă atît în mintea, cît și în viața omului. Cei doi arată că experiențele subiective pe care le trăim încă de la naștere modelează concret felul în care gîndim și ne exprimăm mai tîrziu.
Cînd e foarte mic, copilul are parte de o învățare de tip nediferențiat: atunci cînd este ținut în brațe de către mamă (experiență senzorială), el are și o experiență subiectivă de tip nesenzorial, simțind afecțiunea mamei. Cele două experiențe – căldura și moliciunea pe de o parte, și afecțiunea pe de altă parte – sînt asociate automat într-una singură. Ele fuzionează. Primii ani de viață se caracterizează prin asocieri nediferențiate între două domenii distincte: unul senzorial-motor și altul subiectiv. Aceste asocieri produc metaforele primare. Mai tîrziu, copilul reușește să separe experiențele, dar asocierile vor rămîne toată viața, pe ele suprapunîndu-se metaforele conceptuale care îl vor face să formuleze și să înțeleagă sintagme (metaforice) de tipul „un zîmbet cald“, „un prieten apropiat“: „Ne însușim un vast sistem de metafore primare în mod automat și inconștient, prin simpla noastră funcționare, în cel mai obișnuit fel, în viața de zi cu zi, încă de la naștere. Nu e un proces intenționat. Din cauza felului în care se stabilesc conexiunile neurale în perioada de fuzionare, e natural ca noi toți să gîndim folosind sute de metafore primare”, susțin cei doi autori.
De exemplu, ești copil mic și te uiți cum mama toarnă lapte într-o sticlă. Creierul tău înregistrează automat cum urcă nivelul lichidului pe măsură ce crește cantitatea. Asocierea va fi între verticalitate și cantitate: mai mult e mai sus. Circuitul neural care se formează între părțile creierului active în acest proces este însăși metafora care descrie „mai mult înseamnă mai sus”. Fuzionarea timpurie dintre experiențele senzorial-motorii zilnice și gîndirea subiectivă duc la formarea a sute de metafore primare. Astfel, afecțiunea sau dragostea se asociază cu căldura. Acest lucru se reflectă lingvistic în exprimări de tipul „M-au întîmpinat cu căldură“. Importanța se asociază cu mărimea: „Mîine e o zi mare“. Dificultățile sînt poveri: „Era cocoșată de responsabilități“. Mai mult înseamnă mai sus: „Prețurile sînt ridicate“. Similaritate înseamnă apropiere: „Culorile nu sînt chiar la fel, dar sînt apropiate“. Timpul înseamnă mișcare: „Timpul zboară“.
Metaforele primare sînt parte a inconștientului cognitiv, susțin autorii. Atunci cînd experiențele lumești întrupate/încorporate sînt universale, metaforele sînt însușite universal, ceea ce explică de ce foarte multe metafore primare (cîteva sute) sînt răspîndite în cele mai diverse culturi de pe glob. Unele nici nu se exprimă lexical, ci gramatical, altele gestual, în artă sau în ritualuri. Gîndirea în afara lor nu este posibilă, tocmai pentru că metaforele sînt realizate fizic în creierele noastre. Metaforele primare sînt ca niște particule minimale, ca atomii, ceea ce înseamnă că pot fi părți ale unor structuri de o complexitate sporită. Autorii le numesc pe acestea „metafore complexe”. Un exemplu comun de metaforă complexă este următorul: o viață cu sens este o călătorie. Aici, consensul popular e că trebuie să-ți găsești un sens în viață, fără el te simți pierdut, fără direcție, nu știi încotro să o apuci. Dacă l-ai găsit, atunci îți fixezi scopuri precise și calculezi cum să le atingi, pe ce căi să mergi, te gîndești ce obstacole ai putea întîmpina și cum să le treci. Metaforele primare ar fi, aici, următoarele: scopurile constituie destinații; acțiunile înseamnă mișcare. Combinate, dau naștere metaforei complexe: viața cu sens este o călătorie (cu submetaforele: omul e călător, scopurile sînt destinații, planul de viață este un itinerariu).
Vocabularul folosit de oameni pentru a descrie o relație (de exemplu, căsătoria) reflectă un mod complex și foarte metaforic de a vedea lucrurile: „Uite ce departe am ajuns. A fost un drum lung și anevoios. Ne îndreptăm în direcții diferite. Poate că va trebui să o apucăm pe drumuri separate. Relația asta nu duce nicăieri. Batem pasul pe loc. Mariajul nu mai are combustibil. Relația a deraiat. Mariajul scîrțîie. Încercăm să menținem mariajul pe linia de plutire”. Submetaforele – dragostea ca o călătorie, cei doi sînt călători, relația este un vehicul, obstacolele îngreunează mișcarea – dau, combinate, o metaforă foarte complexă.
Nu există independență a conceptului față de metafora conceptuală pentru simplul motiv că un concept are multiple structurări metaforice din care – dacă ne-am dispensa de ele (printr-un efort conștient cu puține șanse de reușită) – ar rămîne un fel de schelet fără viață. Aceasta nu înseamnă însă că metafora poate fi înlocuită cu condiții de adevăr literal: în cele mai multe cazuri, o folosim atunci cînd gîndim, ea impunînd asupra noastră o ontologie non-literală, dar nu decurge de aici că s-ar suprapune cu adevărul în toate aspectele.
Lakoff și Johnson argumentează foarte documentat și detaliat, pe sute de pagini, că felul în care gîndim și vorbim despre concepte fundamentale cum ar fi timpul, evenimentele, cauzalitatea, mintea, sinele și moralitatea este profund și multiplu metaforic, și asta în interacțiunea umană de zi cu zi, nu în poezie sau în vreun discurs care trebuie să impresioneze prin retorică. Sinele, de exemplu, este văzut ca un fel de esență a fiecăruia, de care eul cîteodată pare să se disocieze prin ceea ce face subiectul, astfel încît să nu mai existe o identitate între cele două. Autorii identifică trei tipuri de metafore despre sine: primul se referă la sinele interior, al doilea la sinele exterior, iar al treilea la sinele adevărat. Cînd socializăm, cînd sîntem în public cu ceilalți, avem un comportament politicos și ne ascundem deseori adevăratele sentimente din diverse motive (să nu jignim sau să-i stînjenim în vreun fel pe alții). Aici se manifestă sinele exterior. Atunci cînd, în situații private, ne manifestăm exact așa cum ne dictează sentimentele și nu rațiunea, iese la iveală sinele interior care, metaforic, se ascunde în cel exterior (poate este prea fragil, sau prea urît).
Exemplele sînt multiple: „Sofisticarea ei e doar o fațadă. Nu l-ai văzut niciodată cum e cu adevărat în interior. Se teme să-și arate adevărata față. E bună pe dinafară și rea pe dinăuntru. Eul cel josnic a ieșit la iveală. Nu vrea să se descopere străinilor. De cîte ori e provocat, se retrage în sine. Se retrage în cochilie ca să se protejeze”. Eul adevărat e totuna cu eul interior, numai că uneori nu este cunoscut nici măcar subiectului, posesorului, sau a fost suprimat și trebuie regăsit: „S-a (re)găsit în scris. Încerc să mă găsesc (să aflu cine sînt). S-a dus în India să-și cerceteze sufletul”. În sistemul metaforic al vieții interioare găsim formulări în care subiectului îi displace propriul sine (Mă urăsc), de care se poate disocia pentru cercetare (Ieși un pic din pielea ta și uită-te bine la tine), care poate să își piardă unitatea de compoziție (Este foarte împrăștiat), care trebuie adunat (Adună-te / Vino-ți în fire), care poate fi concentrat (S-a concentrat), care poate dispărea pe loc de stres (M-am pierdut), care poate fi regăsit (Și-a venit în fire), care poate fi un partener (Mi-am spus că...).
Metaforele moralității nu sînt multe și par să se bazeze mai ales pe experiența fizică a bunăstării. Autorii au găsit că domeniile-sursă ale metaforelor despre moralitate sînt ancorate în acele lucruri care, în istoria omenirii, au contribuit la starea de bine: sănătatea, lumina, protecția, libertatea, bogăția etc. De exemplu, faptul că profităm de o experiență, că avem o viață bogată, că investim în fericire, ne irosim viața, cîștigăm experiență, ne pierdem încrederea, ceva ne costă viața sau liniștea, toate aceste verbalizări arată că privim domeniul etic ca pe o tranzacție financiară din alt domeniu, al contabilității. În viața socială avem datorii morale, sîntem chit, ne răsplătim un bine, avem credit moral sau nu, într-o extrapolare a contabilității din viața economică în care bogăția se află în centru. Conceptele omului despre moralitate nu sînt absolute și universale, pentru că modul în care se structurează metaforele este condiționat cultural. Dar nu sînt nici arbitrare, pentru că, dincolo de termenii din domenii diferite care sînt puși în aceeași ecuație, toți oamenii, indiferent de cultură, prețuiesc cinstea și bunătatea. Același lucru se poate spune și despre celelalte concepte care definesc condiția umană.
E mult prea simplist și reducționist, atunci, să crezi că metafora ocupă doar un loc (cam marginal) din domeniul lingvistic. Ea pare să fie expresia verbală a răspunsului instanțiat neural de creierul fiecăruia ca răspuns la fiecare interacțiune cu mediul. Ne dăm seama de efectul unei experiențe exterioare asupra minții noastre tocmai pentru că există aceste exprimări metaforice. Dacă se dovedește adevărat ceea ce susțin autorii, anume că rolul fundamental al metaforei este să proiecteze tipare inferențiale dintr-un domeniu al cunoașterii în altul, atunci ea este un mijloc prin care omul este ajutat să înțeleagă vasta complexitate a lumii exterioare prin ancorarea experiențelor (virtual infinite) într-un set finit de concepte pe care le cunoaștem cu toții tocmai pentru că împărtășim aceeași natură umană (lucru care ar explica și de ce conceptele noastre se potrivesc atît de bine cu felul în care funcționăm în lume).
Pe de altă parte, faptul că creierul își ia informațiile de la restul trupului fixează și limitele cunoașterii: individul nu poate gîndi absolut orice, ci numai ceea ce îi permite structura și funcționarea propriului corp. Cumva paradoxal, sistemele senzoriale și motorii facilitează, dar și îngrădesc, simultan, gîndirea abstractă: tot ce se petrece în mintea noastră, ce gîndim și ce înțelegem, este mediat/filtrat/influențat de interacțiunea sistemului neural cu mediul înconjurător.
Cînd am selectat metaforele pentru articolul de față, nu am întîmpinat greutăți de traducere întrucît cele mai multe expresii se regăsesc în ambele limbi. Faptul nu are cum să ne surprindă, deoarece atît româna, cît și engleza fac parte din aceeași mare familie de limbi indo-europene, în interiorul căreia contactul între popoare (deci și împrumutul lingvistic) a fost intens în istorie. Ce s-ar întîmpla, însă, dacă am compara două sisteme lingvistice foarte diferite, aparținînd unor culturi între care nu a existat contact? Este ceea ce ar trebui să facem dacă am vrea să demonstrăm încă o ipoteză avansată de Lakoff și Johnson: anume, că, fiind motivate biologic, aceste moduri de percepție a lumii ar putea fi universale. O sarcină pentru cercetătorii viitorului.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
