Disuasiunea nucleară după Ucraina

Invadarea Ucrainei de către Rusia a readus în actualitate multe întrebări despre disuasiunea nucleară. Indiferent de rezultatul a ceea ce ar putea fi un război de durată, problemele pe care le ridică această confruntare vor rămîne.

În 1994, Ucraina a predat armele nucleare pe care le moștenise de la Uniunea Sovietică, în schimbul garantării securității sale de către SUA, Marea Britanie și Rusia. Dar aceste garanții s-au dovedit a fi lipsite de valoare – și, întrucît nu e membru NATO, Ucraina nu beneficiază de disuasiunea extinsă a scutului nuclear american.

Dar care e situația fostelor republici sovietice care s-au alăturat NATO? Ar funcționa oare disuasiunea extinsă a SUA pentru Estonia, Letonia și Lituania – sau pentru aliații lor din Asia? Pentru ca disuasiunea să fie credibilă, armele nucleare trebuie să fie utilizabile. Dar dacă sînt utilizabile în prea mare măsură, un accident sau o eroare de judecată pot declanșa cu ușurință un război nuclear dezastruos.

Pentru a obține un echilibru eficace, trebuie să avem în vedere dozajul optim de instrumente nucleare, convenționale și de alte tipuri, și să reducem apoi în cît mai mare măsură componenta nucleară. De exemplu, oricare ar fi reacția adecvată la arsenalul nuclear în creștere al Coreei de Nord, ea nu trebuie să presupună reintroducerea armelor nucleare tactice, pe care președintele George W. Bush le-a retras de pe peninsula coreeană în 1991.

La fel și în Japonia, credibilitatea disuasiunii extinse a SUA se bazează pe staționarea trupelor americane în țară, nu pe prezența armelor nucleare. Împărtășind vulnerabilitatea cu care se confruntă trupele japoneze, SUA creează o comunitate de destin care reduce teama de abandon a aliaților. Chiar dacă scepticii considerau că, prin contingentul redus, trupele americane din Berlin nu ar putea face față Uniunii Sovietice, prezența fizică a Americii s-a dovedit totuși esențială pentru disuasiune și pentru un deznodămînt pașnic al Războiului Rece. (La un moment dat, în Europa era staționată artilerie nucleară americană, care însă a fost retrasă din cauza riscurilor presupuse de comandă și control.)

În timp ce SUA și alte țări au continuat să-și modernizeze forțele armate, dezbaterea pe tema utilizabilității a continuat. Disuasiunea se bazează pe psihologie, iar unii analiști susțin că impresia superiorității în materie de arme utilizabile e un factor important în timpul crizelor. Alții, precum Robert Jervis, regretatul politolog de la Universitatea Columbia, susține că indicatorii echilibrului nuclear sînt prea rudimentari pentru a ne ajuta să ajungem la astfel de concluzii. Distrugerea reciprocă asigurată (Mutual Assured Destruction/MAD) e o stare de fapt, nu o strategie politică.

De fapt, istoria a arătat că nu e nevoie de o probabilitate mare a utilizării pentru a crea un efect masiv de disuasiune. Președintele John F. Kennedy s-a simțit disuadat chiar și în fața unui risc scăzut de escaladare, în timpul crizei rachetelor cubaneze, în pofida superiorității covîrșitoare a arsenalului nuclear american. Astăzi, armele nucleare precise, de dimensiuni reduse, par atît de ușor utilizabile încît am ajuns să le considerăm normale. Dar pericolele escaladării rămîn, iar amplasamentul anumitor ținte militare în apropierea orașelor arată că pericolul încă există. Evitarea catastrofelor depinde în mai mare măsură de reducerea riscului unui război nuclear – fie el intenționat sau accidental – decît de schimbări la nivelul doctrinelor de stabilire a țintelor.

Dacă urmărim scopul unei reduceri maxime a riscului, anumite politici nucleare pot fi eliminate fără ezitare. De exemplu, protocolul „lansare la alertă” (launch-on-warning/LOW), care deleagă autoritatea de lansare nucleară comandanților din terenul de luptă, poate spori disuasiunea, dar crește totodată și riscul unei provocări nedorite. „Vulturii” apărării uită uneori că disuasiunea depinde nu numai de psihologia proprie, dar și de cea a adversarului.

Pe de altă parte, propunerile „porumbeilor” apărării de a ocoli dilema utilizabilității și de a fi împăciuitor cu adversarii poate crea o impresie de slăbiciune, tentîndu-i astfel pe adversari să-și asume riscuri mai mari. Strategii nucleari de tip porumbel fac uneori pe deștepții și concep strategii elaborate, bazîndu-se exclusiv pe calcule, nu pe experiență.

Aflîndu-se la mijloc, între vulturi și porumbei, bufnițele apărării pun un mare preț pe reducerea riscului. Acolo unde vulturii sînt cu capsa pusă și porumbeii dorm în front, bufnițele oferă o piedică de siguranță.

Invadarea Ucrainei de către Rusia ne amintește că încă trăim într-o lume cu arme nucleare și că trebuie să ne străduim să reducem, pe termen lung, stocurile (fără să renunțăm cu totul la ele). După cum observa odată fizicianul Richard Garwin, „dacă, anul acesta, probabilitatea unui război nuclear e de 1% și dacă reușim să o reducem în fiecare an la numai 80% din cît a fost anul precedent, atunci probabilitatea cumulativă ca un război nuclear să aibă loc vreodată va fi de 5%”.

Efectul psihologic al disuasiunii nucleare asupra vieților noastre morale e o altă consecință semnificativă pe termen lung, pe care trebuie să o luăm în calcul. Teologul Paul Ramsey compara la un moment dat disuasiunea nucleară cu a lega bebeluși de barele de protecție ale mașinilor, cu scopul de a încetini traficul și a reduce numărul vieților pierdute în accidentele rutiere. Chiar dacă această metaforă suscită repulsie morală, descrierea situației nu e exactă, deoarece oamenii din ziua de azi pur și simplu nu suferă de tipul de anxietate pe care te-ai aștepta să o întîlnești în scenariul lui Ramsey. Desigur, lipsa de anxietate nu justifică un optimism excesiv – dar susține o „disuasiune justă” (o extensie a teoriei războiului drept), combinată cu obiectivul pe termen lung al reducerii riscului nuclear.

Chiar dacă orice încercare de a prezice evoluții pe termen lung va fi aproape inevitabil sortită eșecului, putem totuși schița în linii mari scenarii plauzibile pentru viitor, rămînînd însă pregătiți pentru surprize – atît tehnologice, cît și politice. În trecut, progresele tehnologice în materie de precizie au permis reducerea puterii și a dimensiunii armelor nucleare. Cu toate acestea, înmulțirea atacurilor cibernetice asupra sistemelor de comandă și control, atacurile laser asupra sateliților și sistemele de arme autonome au adus cu ele un întreg nou set de probleme. Acestea sînt categoriile de riscuri pe care trebuie să le anticipăm, să le înțelegem și să le reducem.

Și politica se va schimba. În timpul Războiului Rece, adversarii ideologici au elaborat treptat un set de reguli de conduită tacite și explicite, deoarece fiecare parte a admis că își dorește să evite un război nuclear. Competiția strategică cu China și cu Rusia din zilele noastre își poate schimba cursul de nenumărate ori, în viitor. În timp ce ne adaptăm la schimbări și surprize, trebuie să continuăm să fim atenți la modul în care deciziile noastre afectează scopul pe termen lung al reducerii riscului războiului nuclear.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).

Copyright: Project Syndicate, 2022

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons