Despre „î” și „â”
Teritoriile locuite azi de britanici au fost, ca și ale noastre, provincie romană. În plus, așa cum se știe, în 1066 au fost cucerite de normanzi (vikingi galicizați), așa că alfabetul runic, pe care popoarele germanice l-au folosit în vechime, nu avea cum să supraviețuiască, fiind înlocuit cu alfabetul latin. Au existat probleme, desigur, la înlocuirea semnelor, fiindcă sunetele din cele două limbi nu coincideau, însă chestiunea s-a tranșat în decursul secolelor. La o astfel de problemă aș dori să mă refer azi, dar nu în legătură cu alfabetul englezilor, ci cu al nostru: la 17 februarie 1993, Academia Română a hotărît înlocuirea literei î cu â într-o seamă de contexte, și a lui sînt cu sunt, iar de atunci încoace (curînd se fac treizeci de ani) disputa, cearta și jignirile nu au încetat, chiar în mediile culte, între cei care au adoptat recomandările Academiei și cei care au continuat să scrie în ortografia veche. Așa că m-am gîndit să fac puțină lumină asupra subiectului.
Cele mai vechi manuscrise în limba română care s-au păstrat în cultura noastră datează de la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor, iar alfabetul folosit e de două tipuri – chirilic, împrumutat de la bulgari (în Scrisoarea lui Neacșu, 1521) și latin (în Fragmentul Todorescu, cca. 1570). În secolul al XIX-lea, în epoca de formare a limbii române moderne, în contextul istoric al neolatinizării promovate de Școala Ardeleană, alfabetul chirilic începe să fie înlocuit cu cel latin, iar scriitorii din Principate adoptă un alfabet de tranziție, care le combină pe cele două.
Simplificînd foarte mult pentru publicul cititor informații luate din mari lingviști români (G. Ivănescu, Flora Șuteu), amintesc că nu e ușor să ai consens asupra simbolurilor care trebuie adoptate în asemenea circumstanțe. Unele semne chirilice nu au echivalent latinesc. Astfel că s-au diferențiat două curente: primul a notat sunetele inexistente în latină, dar prezente în română (î, ș sau ț printre ele) prin litere sau grupuri de litere latinești fără semne diacritice: de exemplu, și se scria si, dar se citea și, ți se scria ti. O scriere etimologizantă, greoaie, care nu avea cum să se impună și nici nu s-a impus. Cel de-al doilea a promovat o notare fonetică. Această abordare era singura rațională și, la modul ideal, ar fi trebuit să respecte principiul fundamental al ortografiei fonetice: un sunet – un singur simbol. În loc, Heliade Rădulescu, inițiatorul curentului, a propus tot litere latinești, dar cu semne diacritice (ar fi trebuit inventate semne noi). Pînă pe la 1880, această scriere fonetico-etimologizantă e dominantă în scrierile și publicațiile vremii, într-un fel de haos generalizat, pentru că literații nu cad de acord asupra tuturor aspectelor. Astfel că, la un moment dat, aproape fiecare scriitor are propria ortografie. În ceea ce privește sunetul î, acesta e notat în diverse feluri, uneori diferit în cadrul aceluiași cuvînt, în funcție de poziție (principiu preluat din norma ortografică chirilică, unde găsim mai multe notații pentru acest sunet!). În fine, reforme succesive (1881, 1932, 1953) au ca rezultat întărirea caracterului fonetic al modului în care se scrie românește. În 1953 (dată pînă la care, dintre nenumăratele feluri în care se scrie î, rămîn doar î și â), se renunță la grafemul â. În 1965, în regimul lui Ceaușescu, se decide reintroducerea lui, doar în cuvîntul român și derivate. În 1993, Academia votează ceea ce știm deja (singurul academician lingvist din sală, Ion Coteanu, opunîndu-se, din ce îmi amintesc).
În jurul literei â a existat dintotdeauna o controversă. Necesitatea menținerii ei a fost mereu argumentată cu motive care țin de etimologie: forma amintește de originea latinească a lexemului – de exemplu, în cuvîntul mână se recunoaște mai ușor etimonul manus. Lucrul e adevărat, dar se pot aduce contraargumente – nu emoționale/politice, ci științifice: foarte multe dintre cuvintele care conțin sunetul î provin din limbi nelatine (e.g. tîrg – din slava veche, cîntar – din turcă, a mîntui – din maghiară). Dacă le scriem cu â, falsificăm etimonul. Iar dacă admitem principiul etimologic, atunci el trebuie aplicat peste tot, ceea ce înseamnă că fiecare cuvînt care conține sunetul î trebuie scris fie cu â, fie cu î, în funcție de proveniență. O absurditate perfectă.
În schimb, dacă susținem că ortografia noastră e fonetică, atunci nu trebuie să facem concesii etimologiilor, ci să admitem că e o complicație inutilă să avem două semne pentru același sunet. Dintre î și â, unul trebuie să dispară – oricare. Nici argumentul adus de unii în favoarea dublei scrieri, acela că dispariția lui â ar ascunde o dorință de slavizare, nu se susține: trebuie recunoscută ironia faptului de a aplica o normă a scrierii slave (subliniată mai sus) sub pretextul afirmării latinității. Nu există nici un motiv lingvistic pentru a scrie î la început și sfîrșit de cuvînt, dar â în interior. Și ce complicație aduce regula aceasta pentru marea masă de utilizatori care trebuie să fie în stare să recunoască cuvintele prefixate, pentru că, în acest caz, chiar dacă se află în interiorul cuvîntului, sunetul buclucaș trebuie scris cu î!
Celor care protestează față de această observație le spun următoarele. Ne primim limba maternă fiecare într-un anume stadiu al evoluției ei istorice, iar schimbările care s-au petrecut în ea înainte de noi sînt motivate de o mulțime de factori (fizici, psihici, geografici), de „forțe oarbe” care acționează simultan, cum le numește Saussure. Explicația schimbării în limbă a fost căutată de lingviști ca un fel de Sfînt Graal, dar una de dată recentă, formulată de un lingvist de la Harvard, e „legea minimului efort”. Limba se schimbă pentru că omul caută natural cea mai simplă și ușoară cale de a face un lucru. Legea lui Zipf privește limba în modul cel mai onest cu putință: e un instrument cultural și trebuie folosit ca atare (punct de vedere de bun-simț, împărtășit de mulți alți lingviști, mai ales cei antropologi). Dacă ceva e complicat, simplifici, renunți (la terminații gramaticale, forme neregulate etc.). Nu e nici o virtute în sine în faptul de a fi în stare să recunoști cuvintele prefixate. În schimb, cîte forme aberante am văzut scrise peste tot (ânțeleg, neâncetat, chiar sânt – la care mă voi referi mai jos). Dacă limba e dată ca să ne putem înțelege unii cu alții, atunci hotărîrea din 1993 nu prea și-a atins scopul. În plus, ca să fiu chițibușară și să merg pe proceduri, recomandarea Academiei nu a trecut niciodată prin Parlament, ca să devină lege și să fie adoptată de întregul sistemul de învățămînt.
În ceea ce privește forma verbală sînt versus sunt, argumentul circulat pînă la saturație de aceia care o susțin pe a doua e că, în latină, verbul a fi la indicativ prezent se conjugă sum, es, est, sumus, estis, sunt (susținători neintrigați de faptul că și sum a ajuns sunt). Dar aceste forme aparțin limbii latine literare, scrise, culte, a capodoperelor care au rămas în istorie, nicidecum limbii latine populare. Pentru că, la baza limbii române (dar și a celorlalte limbi surori de azi – franceza, spaniola etc.) stă latina populară, adică limba vorbită de clasele mijlocii și de jos dintr-un teritoriu specific al Imperiului Roman. Oricum, vechile forme literare de mai sus nici nu au rămas intacte, ci s-au redus prin căderea consoanelor finale: de exemplu, sum și sunt au dat azi îs/-s dintr-o propoziție ca (Eu/Ei) Îs pe drum / Nu-s pe drum. În schimb, așa cum arată Ivănescu, „latina populară și-a creat unele forme verbale noi, inexistente în latina clasică”. Est (redus la e de azi) a fost dublat de o creație *estit/*este, iar „actualul sînt (persoana a III-a plural) presupune un *sintu/sentu” (forme reconstruite).
Rezistența la schimbarea ortografică e, mai degrabă, motivată de psihicul nostru. Ne-am obișnuit să vedem o anumită formă scrisă. Deși eu folosesc tot ortografia veche (dar nu din comoditate, ci pentru că susțin fonetismul), recunosc că mi s-ar părea ciudat să încep să scriu romîn (cum s-a și scris o perioadă, înainte să mă nasc). Dar senzația de ciudățenie ar fi nesemnificativă și ar dispărea curînd prin obișnuință. Iar dacă ieși din percepția greșită că limba ar avea de suferit în vreun fel, dacă renunți la măruntul tău confort vizual de moment și conștientizezi beneficiul acestei simplificări, atunci problema dispare.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.