În cartea sa încă netradusă la noi, Mijn brein denkt niet, ik wel / Nu creierul meu gîndește, ci eu, medicul olandez Arie Bos amintește de o practică ce pare să se extindă în lume: criogenarea cadavrelor, cu ajutorul unor tehnologii foarte costisitoare, în vederea readucerii la viață, în viitor. Interesant e că acelora cu venituri mai modeste li se oferă opțiunea congelării doar a capului, în speranța unui viitor transplant de corp ori a unei conectări la computer. În Statele Unite, Alcor Life Extension Foundation și Cryonics Institute au criogenat deja peste două sute de oameni, pe care nu îi numesc decedați, ci pacienți. Termenul pacient sugerează puternic că moartea nu e definitivă, că e doar o boală al cărei leac nu a fost găsit încă, iar succesul unor astfel de companii se bazează și pe receptivitatea unora la astfel de sugestii.

Despre puterea limbii de a orienta felul în care vorbitorii văd lumea (așa-numita „ipoteză Sapir-Whorf”) am mai scris cu alte ocazii precedente, constatînd că există un sîmbure de adevăr la mijloc, altfel retorica și propaganda nu ar putea funcționa. În vocabularul unui limbi, înlocuirea unor cuvinte cu altele (cum e cazul de la care am pornit) nu se petrece întotdeauna în mod natural, prin evoluția firească a limbii, ci prin intervenția voluntară a omului. În ziua de azi, motivele sînt, mai mult ca oricînd, politice și ideologice. Dar eu aș vrea să mă refer la o epocă un pic mai îndepărtată din cultura anglofonă, cînd lumea era mai puțin polarizată și înverșunată, iar cuvintele-tabu și eufemismele propuse în locul acestora ne fac să zîmbim ca în fața unor naivități.

La 1800, găsim moartea, ca și azi, printre realitățile care trebuie mascate, edulcorate, pentru a fi acceptate mai ușor. În cartea lui H.L. Mencken, The American Language, autorul ne informează că un mortician nu pregătește niciodată a corpse („un cadavru”), ci un pacient (criogeniștii sînt bine ancorați în tradiție!) care, cînd e gata, nu e înfășurat în giulgiu (shrowd), ci într-un négligé, apoi e dus în reposing-room („camera de odihnă”) dintr-o funeral home (unde home, spre deosebire de house, evocă tihna căminului) pentru a fi, în cele din urmă, transportat într-un memorial park.

Mencken notează critic că „americanul, probabil mai mult decît oricare alt om, e înclinat să-și ceară scuze pentru meseria pe care o are [...] Din nefericire, nu are întotdeauna posibilitatea să evadeze, sau chiar să spere rezonabil să evadeze, așa că se alină convingîndu-se că aparține unui sector superior al breslei sale și foarte adesea inventează un nume sonor ca să se distanțeze de turmă”. Astfel, unii morticians (termen alcătuit în linie cu physician, „medic”) își spun embalming-surgeons („chirurgi îmbălsămători”); deratizatorul (rat-catcher) e „inginer exterminator”, lucrătorul care scurtează crengile copacilor e „chirurg de copaci”, grădinarul e „artist al peisajului”, iar cel care îți tratează bătăturile e fie chiropodist, fie podiatrist (încă se fac glume pe seama acestuia din urmă în sitcom-urile americane din prezent).

Remarcînd dezvoltarea amplă a unei mișcări de tip puritan împotriva unor cuvinte ofensatoare încă de la începutul secolului al XIX-lea, atît în Anglia, cît și în Statele Unite, Mencken acuză poporul american ca fiind unic pe planetă în ceea ce privește aerele de mironosiță pe care și le dă: în 1830, un tînăr gentleman german ofensează îngrozitor o familie de vază pronunțînd cuvîntul „corset” în fața doamnelor. La 1837, un anume căpitan Frederick Marryat sosește în SUA, la Cascada Niagara, și jignește teribil o doamnă care alunecase și acum șchiopătează, întrebînd-o dacă s-a lovit tare la picior (leg). Șocată, aceasta îl educă: „Se spune membru” (limb). Lingvistul notează că nici puii de găină sau rațele servite la mese nu mai au legs. Tot la acea vreme, în unele zone din Vest, tradiționalul bull („bou”), ajutorul de nădejde al oricărei gospodării americane, e redenumit male-cow, cow-creature sau chiar ridicat la rangul de gentleman-cow.

Termenilor care desemnează părți ale corpului și articole de lenjerie li se declară război total, marcîndu-se astfel „trecerea de la vulgaritate la rafinament în orașe și orășele”: înainte de 1790, pantalonii sînt încă trousers, dar „unele doamne de rang înalt și extremă delicatețe” încep să-i numească inexpressibles („inexprimabili”), apoi imaginația lingvistică se dezlănțuie: 1806 – unmentionables („nemenționabili”), 1820 – indispensibles („indispensabili”)1823 – ineffables („inefabili”),  1826 – unutterables („neenunțabili”),  1827 – innominables („nenominabili”), 1829 – inexplicables („inexplicabili”).

Sub președintele Grant, în 1873, Congresul adoptă un pachet de legi menite să descurajeze obscenitatea, astfel că devine periculos să tipărești (în presa vremii) sau să scrii (chiar în scrisori personale) o serie de cuvinte, lucru care impulsionează semnificativ căutarea de eufemisme. Peste cîteva decenii, la începutul secolului XX, studiourile de la Hollywood au propriul Index Expurgatorius în care figurează cuvinte ca eunuch, sex, hell, son-of-a-bitch. În general, termenii referitori la anatomie, fiziologie și patologie sînt foarte sensibili. Stomacul este Little Mary și tummy, nu mai mergi la culcare (go to bed), ci te retragi, castrarea este schimbare, sifilisul e boala secretă iar gonoreea e boala socială, prostituata este o femeie dintr-o anumită clasă, iar femeia însărcinată este femeia aflată într-o anumită stare.

 „W.C.” are o istorie interesantă. E o abreviere pe care toate limbile continentale o folosesc pornind de la englezescul water-closet (closet  însemnînd „cămăruță”, „dulap”, „nișă”, legat de latinescul clausum, „spațiu închis”). Alternativele sînt numeroase: toilet, wash-room, retiring-room (în care te retragi, te izolezi), restroom (cu implicarea ideii de odihnă), public comfort station (loc public de ușurare/alinare/despovărare), ori the John și Cousin John, sau chiar powder-room unde te duci, evident, „să-ți pudrezi nasul”. Legat de acest din urmă eufemism, există o povestioară în care e implicat un businessman american care vrea să construiască un hotel și angajează pentru aceasta un arhitect german. Americanul vrea să îl facă să înțeleagă ce fel de încăperi are în vedere, astfel că planurile sînt traduse în germană, iar powder-room este tradus neinspirat, printr-un calc lingvistic, Pulver-Kammer, care îl îngrozește pe arhitect: „La ce Dumnezeu vă trebuie un depozit de muniție?”, căci acesta e sensul în germană.

Inovațiile în limbă, ca să „prindă”, trebuie să răspundă unei necesități sociale reale de comunicare. Astfel că, în general vorbind, încercarea de a schimba voluntar limba are tot atîtea șanse de succes cît are și reversul – încercarea de a te opune schimbării ei (subiect care își așteaptă cuminte rîndul în Dilema veche). Și în ziua de azi există în lume instituții și academii care tipăresc anual liste de cuvinte care trebuie folosite sau nu, numai că limba aparține poporului și evoluează după rațiuni proprii. Studierea acestor aspecte are însă valoare documentară, întrucît limba înregistrează, ca un aparat fin, viața unei epoci, cu spaimele și problemele oamenilor care au trăit în ea.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.