Cultura tribului Pirahã
În cele două articole anterioare din Dilema veche am descris detaliat diverse aspecte ale sistemului lingvistic al tribului Pirahã, o mică comunitate amazoniană din Brazilia. Mai spuneam că profesorul Daniel Everett, sursa acestor informații (extrase de mine din cartea sa, Don’t Sleep, There Are Snakes), e un lingvist american de sorginte sapiriană, dintre aceia care studiază limba unei comunități în strînsă legătură cu cultura și cu modul ei de viață, din pricina numeroaselor determinări reciproce.
Lucrurile bizare referitoare la limba Pirahã s-au acumulat în notițele luate de-a lungul anilor petrecuți de Everett în jungla amazoniană, dînd naștere unor falii de înțelegere: a fost foarte problematic, mărturisește autorul, să își explice, de exemplu, cum se poate să nu numeri, deci să nu dispui de numerale în vocabular, și nici de cuantificatori. Cum se poate să ai doar timpuri verbale simple (care raportează o acțiune la momentul vorbirii, deci prezent, trecut, viitor), dar nu și timpuri perfecte (în care o acțiune se raportează la o altă acțiune din prezent, trecut, viitor). Să nu ai termeni unici pentru culori. Să ai doar cîteva pronume personale și doar cinci termeni pentru relații de rudenie. Să nu ai propoziții imbricate (embedded, în engleză – adică propoziții construite în interiorul altor propoziții). Să nu ai ficțiune și mituri ale creației, și nici amintiri mai vechi de două generații, să nu desenezi și să nu produci nici o altă formă de artă. Să fii monolingv după mai mult de 200 de ani de contacte regulate cu brazilienii.
Everett a învățat limba Pirahã cu scopul de a traduce Biblia și astfel să aducă tribului mesajul Evangheliei, dar, atunci cînd le-a vorbit despre Hristos, aborigenii l-au întrebat cum arată și unde stă. Aflînd că Everett nu l-a văzut niciodată, și-au exprimat nădejdea că poate vreun frate sau prieten de-al lui l-au văzut. Cînd Everett le-a spus că nimeni nu l-a văzut vreodată cu excepția celor de acum vreo două mii de ani, însă există scrieri, au refuzat ferm să mai asculte ceva despre această persoană. Pirahã nu cred decît ce văd. Toate acestea au fost coroborate, de către lingvist, cu obiceiurile membrilor tribului de a nu depozita sau conserva hrana (nici măcar) pentru a doua zi, de a nu planifica decît ziua prezentă, de a nu vorbi despre viitorul sau trecutul îndepărtat – cu alte cuvinte, cu preferința de a se concentra asupra momentului prezent. Astfel că, într-o zi, Everett începe să pună una lîngă alta bucățile de puzzle și formulează un principiu integrator care, după părerea lui, guvernează atît existența, cît și limba acestui trib unic: principiul experienței nemijlocite. Conform acestei ipoteze, limba și cultura Pirahã sînt legate una de alta printr-o constrîngere culturală care limitează referirea la orice iese din sfera experienței imediate. Constrîngerea este astfel formulată: „Enunțurile declarative din Pirahã conțin doar afirmații legate direct de momentul vorbirii, fie trăite de către vorbitor, fie văzute de un martor ocular viu de-a lungul vieții vorbitorului”.
Acest principiu ar putea explica absența numeralelor și a numărătorii: abstracțiuni prin definiție, de vreme ce presupun clasificarea obiectelor în termeni generali, ele reflectă abilități care se extind dincolo de experiența imediată. Ar explica de ce Pirahã vorbesc foarte rar despre lucruri pe care le-a văzut cineva care a murit între timp. Ar explica existența celui mai mic număr de cuvinte pentru grade de rudenie din lume: termenii legați de înrudire (descriși de mine în articolul anterior) desemnează doar persoane care nu depășesc speranța de viață a oricărui vorbitor – un bunic poate fi văzut în cei aproximativ 45 de ani cît trăiește în mod normal un Pirahã, dar nu și un străbunic. Desigur că străbunicii pot fi văzuți, dar nu fac parte din experiența comună, în sensul că orice Pirahã îi vede măcar pe bunicii cuiva, dar nu orice Pirahã apucă să vadă un străbunic.
Principiul ar explica și absența istoriei, a folclorului, a creației ficționale. Membrii tribului au povestiri pe care le împărtășesc între ei, contribuind la coeziunea comunității, dar toate se referă la cele văzute din unghiul propriu. În același timp, ei vorbesc despre visele pe care le au în timpul somnului, de vreme ce fiecare e martor ocular la ce se petrece în propriul vis. Sau cred în existența spiritelor care, după părerea lor, iau forma animalelor sau plantelor din jur. Faptul că o relatare e credibilă doar dacă a fost văzută de cineva încă viu este, susține Everett, explicația eșecului tuturor încercărilor de convertire făcute aici, de misionarii creștini, timp de aproape trei sute de ani.
Descoperirile și explicațiile lingvistului american pun sub semnul întrebării cîteva afirmații dragi lingvisticii contemporane, dar mai presus de toate ipoteza chomskyană referitoare la proprietatea limbii numită recursivitate. Recursivitatea este un termen preluat din analiza matematică și denumește aplicarea repetată a unei reguli asupra rezultatelor succesive. Gramatica oricărei limbi este recursivă pentru că aplică tot timpul, repetitiv, diverse operații asupra unităților limbii. De exemplu, propozițiile construite în interiorul altor propoziții (imbricarea menționată mai sus), de tipul Omul care a venit este fratele meu – în care avem propoziția imbricată care a venit –, sînt bazate pe recursivitate. Într-o propoziție precum Coada cîinelui fratelui meu e scurtă, dublarea terminației de genitiv pentru a arăta doi posesori e bazată tot pe recursivitate. Limba Pirahã nu conține nici una dintre formele de mai sus. Propozițiile enunțate de membrii acestui trib ar avea forma Omul a venit. El este fratele meu. Respectiv: Fratele meu are un cîine. Coada lui e scurtă. Aceste particularități sintactice observate de Everett contrazic afirmațiile celui mai influent lingvist în viață, Noam Chomsky, potrivit cărora nu există limbă fără recursivitate întrucît e singurul lucru inaccesibil altor specii.
Recursivitatea ne permite să vorbim, teoretic, la nesfîrșit despre un subiect, făcînd comentarii, adăugînd detalii și explicații. Everett nu neagă faptul că ea există și e foarte importantă, dar nu e de acord cu părerea că recursivitatea e o proprietate a limbii, ci a minții. Ce e crucial în apariția limbii la om este recursivitatea gîndirii, spune el, arătînd mai departe că această proprietate e doar un instrument care e folosit sau nu într-o cultură. Absența construcțiilor recursive într-o limbă nu este un indicator al valorii sau complexității acelei limbi. Dacă elemente prezente într-o limbă (inclusiv cuvinte) lipsesc din alta, înseamnă că acea comunitate de vorbitori nu a avut nevoie de ele. În Pirahã nu există verbe ca a crede (că), a vrea (să), a spune (că), care trebuie urmate obligatoriu de o propoziție subordonată. O frază ca John a spus că va veni e enunțată astfel: John a vorbit. El va veni. Dar acest lucru nu e important, susține Everett, pentru că, în povestirile lor, Pirahã demonstrează că au gîndire recursivă. Gîndirea recursivă e cea care ne diferențiază de celelalte specii, iar implicațiile sînt că ipotezele chomskyene asupra Gramaticii Universale și recursivității, care au trasat liniile de cercetare în lingvistica americană și nu numai, de decenii bune, trebuie reformulate.
Cei peste cincisprezece ani care au trecut de cînd Everett a început să publice aceste concluzii au fost marcați de un val interminabil de controverse și opoziție, de un număr neobișnuit de mare de cronici și recenzii negative, de lucrări și cărți academice foarte critice, de atacuri la persoană și mesaje electronice pline de ură; la unele conferințe ținute în diverse universități din Brazilia au participat doar studenții, corpul profesoral lingvistic, generativist ca orientare (chomskyan), refuzînd să fie prezent; munca lui – uriașă, incredibilă, adesea riscantă, plină de sacrificii (soția și copilul erau aproape să moară de malarie în junglă) – a fost catalogată drept „irelevantă”, iar el „un șarlatan”. „Ai crede că am scuipat pe crucifix la liturghie”, scrie el cu amărăciune, „și asta doar pentru că am spus că Pirahã nu au propoziții subordonate. (...) Mă așteptam să mi se indice erorile de judecată, sau să mi se dea exemple clare de informații pe care le-am trecut cu vederea, sau cineva să facă cercetare pe teren și să-mi contrazică afirmațiile. Așa se procedează în mediul academic. (...) în loc de asta, am fost făcut în toate felurile.”
Everett are acum aproape 70 de ani. Cărțile lui sînt extraordinar de interesante și ușor de citit, iar filmul documentar The Amazon Code ar trebui văzut neapărat de toată lumea. Din experiență știu că puține sînt lucrurile, mai ales în lingvistică, în jurul cărora se face tevatură, la așa un nivel și atît de mult timp. Cred că, de fapt, Everett este invidiat adînc de confrați: a trăit într-un secol în care majoritatea cercetării din domeniu s-a putut face din fotoliu, în care e foarte greu să vii cu o descoperire și în care lingviștii nu mai reprezintă mare lucru (Chomsky însuși e cunoscut marelui public datorită activismului său politic, nu pentru teoriile sale lingvistice). Dar el, personal, a petrecut decenii în jungle exotice și a scos la iveală o limbă rară cu trăsături neobișnuite, ceea ce îi asigură un loc între marii lingviști ai lumii (deja din timpul vieții, nu post-mortem). Ca un Robinson Crusoe academic, a făcut lucruri desprinse din epoca romantică a marilor exploratori, capabil fiind să insufle în cei tineri aspirații pe măsură și redînd lingvisticii antropologice frumusețea de odinioară. Și nu e ușor să i se ierte asta.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
