„Nu este despre artist, este despre noi” – a declarat recent Kaywin Feldman, directoarea Galeriei Naționale de Artă din Washington, explicînd decizia amînării cu trei ani a expoziției-retrospectivă a pictorului Philip Guston.

Programată pentru acest an, expoziția, care urma să aibă loc în patru mari muzee ale lumii, National Gallery of Art (Washington), Museum of Fine Arts (Boston), Museum of Fine Arts (Houston) și Tate Modern (Londra), a fost amînată de două ori: inițial, pentru 2021, din cauza pandemiei, iar mai apoi a fost reprogramată pentru 2024, din cauza „contextului social”.

Mai precis, referindu-se la acele tablouri ale artistului care reprezintă membri ai Ku Klux Klan-ului, directorii retrospectivei au declarat că „lumea în care trăim azi este diferită de cea de acum cinci ani, cînd am început să proiectăm această expoziție”, adăugînd că peste patru ani mesajul lui Guston „va putea fi interpretat într-o manieră mai potrivită”.

În plus, potrivit directoarei Galeriei Naționale de Artă din Washington, care, în urmă cu doi ani, la momentul alegerii ei în funcție, a fost prezentată, în mod elogios, ca fiind prima femeie care ocupă acest post, instituția pe care o conduce trebuie să țină pasul cu schimbările care au loc în lume și să diversifice echipa de curatori: „Sînt convinsă că nu putem face această expoziție fără să avem în echipă o persoană afro-americană”.

Dar sînt, într-adevăr, tablourile lui Guston purtătoare de mesaje rasiste sau amînarea are la bază alte motive, venite mai ales în siajul unui acut fenomen social de cenzură și autocenzură, precum „cultura anulării”, care îndeamnă figurile publice (și nu numai) să sufle și în iaurt?

Născut în 1913, provenit dintr-o familie săracă de emigranți evrei care au scăpat de exterminare în Ucraina, Guston a fost martor al marșurilor Ku Klux Klan-ului din Los Angeles și al terorii pe care aceștia o împrăștiau în jur – teroare pe care a portretizat-o, mai tîrziu, în tablourile sale de la începutul anilor 1930 – picturi menite să fie tocmai un mesaj contra violenței la care populația afro-americană a fost supusă.

„Aceste tablouri vin chiar în contextul lumii în care trăim, iar pericolul nu este să privești picturile lui Philip Guston, ci să privești în altă parte” – a declarat fiica artistului, Musa Meyer, susținută de altfel și de peste o sută de personalități care au semnat o scrisoare deschisă, în care denunță lipsa de perspectivă a celor care au decis amînarea expoziției.

„Oamenii care conduc marile noastre instituții nu vor probleme. Le este teamă de controversă. Le lipsește încrederea în inteligența publicului. Și își dau seama că a reaminti vizitatorilor muzeului supremația albă de astăzi nu înseamnă doar să le vorbești despre trecut sau despre evenimente din altă parte. Înseamnă, de asemenea, să ridice întrebări incomode despre conducerea muzeelor – despre clasa lor și fundamentele rasiale. Din acest motiv, poate, cei care conduc muzeele simt că pămîntul le fuge de sub picioare. Dacă simt însă că în patru ani, „toate acestea vor trece”, se înșală. Cutremurele care ne zguduie pe toți nu se vor sfîrși niciodată pînă cînd nu se instalează dreptatea și echitatea. Ascunderea imaginilor asociate cu Ku Klux Klan-ul nu va servi acestui scop. Din contra. Iar picturile lui Guston arată că, de fapt, dreptatea nu a fost încă instaurată”, au susținut semnatarii scrisorii.

Cultura anulării

Nu este prima scrisoare de acest fel, în care mai multe figuri publice se unesc pentru a denunța noua formă de cenzură a societății în care trăim, „The cancel culture”. În luna iulie, revista Harper publica o asemenea scrisoare semnată, printre alții, de Salman Rushdie, J.K. Rowling, Margaret Atwood sau Noam Chomsky, o pledoarie pentru principiile de bază ale unei societăți liberale – dezbaterea și libertatea de expresie – care astăzi par a capitula în fața fricii de oprobriu public.

Ce înseamnă această „cultură” și care e relația fenomenului cu cenzura?

Pe scurt, cultura anulării aparține „vocii poporului online”, referindu-se la judecarea și condamnarea categorică și fără drept de apel a unor păreri (în mare parte exprimate pe rețelele de socializare) care nu se încadrează în trend-ul activismului radical din diferite domenii.

Termenul, care a început să fie vehiculat în urmă cu cîțiva ani, odată cu apariția mișcării MeToo, a cîștigat teren și a dat apă la moară justițiarilor de pretutindeni, care găsesc de cuviință să desființeze total o persoană sau un brand pornind fie și de la o simplă postare, o opinie sau un comentariu.

Este și cazul scriitoarei J.K. Rowling care, în urma postării unui tweet în care a folosit sintagma „persoanele care au menstruație” (tweet-ul comenta un articol despre inegalitățile din sistemul sanitar, făcînd o trimitere ironică la corectitudinea politică), a fost etichetată drept homofobă, misogină etc., etc. Persoanele transgender s-au simțit jignite, femeile s-au simțit jignite, iar utilizatori ai Twitter-ului au preluat sintagma dezvoltînd în jurul ei o sumedenie de interpretări acuzatoare, acuze la care scriitoarea a răspuns în defensivă: „Dacă sexul nu este ceva real, atunci nu există nici atracție între persoane de același sex”. Scriitoarea era însă deja luată în vizor de la finele anului trecut, de cînd o sprijinise în mod public pe Maya Forstater, o cercetătoare demisă din funcție după ce, tot pe Twitter, a avut o serie de postări în care afirma că sexul este un fapt biologic, că oamenii sînt ori bărbați, ori femei și că nu își pot schimba acest sex biologic.

Fluxul de comentarii pe care Rowling le-a avut pe Twitter a avut însă de acum un efect de bulgăre care o ia la vale – reprezentanții GLAAD, o organizație care luptă pentru drepturile persoanelor LGBTQ, declarînd că „în anul 2020 este inacceptabil să ataci persoanele trans”, iar Rowling se „aliniază unei ideologii care distorsionează în mod voit faptele referitoare la identitatea de gen și la persoanele trans”. Fundația Kennedy, care îi acordase un premiu, s-a dezis, „oripilată” de declarațiile scriitoarei (care a și anunțat că va returna premiul), la fel cum au făcut-o și alte figuri publice (precum unii actori care au jucat în seria filmelor cu Harry Potter). De altfel, boicotul s-a făcut simțit și în scăderea vînzărilor cărților scriitoarei.

Lejeritatea și propagarea mentalităților via rețelele de socializare și valurile pe care le produc scandalurile din online par a fi, mai ales pentru cei care nu le folosesc, triviale și, în mare măsură, irelevante. Totuși, cum vizibilitatea acestor rețelelor de socializare este, în lumea noastră, la cote din ce în ce mai ridicate, părerile celor prinși în această horă virtuală sînt percepute deja ca fiind tendințe sociale, luate foarte în serios la nivel înalt – oameni cad în dizgrație, își pierd afacerile sau job-urile dacă nu sînt atenți la ceea ce spun în spațiul public al rețelelor sociale.

Iar aici dilema etică se naște din extrem de fina demarcație dintre două concepte: libertatea de exprimare și discursul urii, frica de a fi considerat adept al unui discurs instigator punînd frîne și chiar suprimînd libertatea opiniilor.

Astfel, recent, în siajul mișcării Black Lives Matter, au apărut o serie de măsuri din partea companiilor care activează în diferite domenii, de la cele alimentare la cele cosmetice și de entertainment. Mesajele activiștilor care susțin cauze, la bază nobile, precum echitatea, egalitatea de șanse și drepturile omului sînt preluate de-a gata, nefiind „digerate”, înțelese și contextualizate, la firul ierbii virtuale, producînd nu doar cercuri concentrice, dar și reale presiuni asupra celor care, pentru a exista, au nevoie de susținere publică.

Decizia retragerii de pe platforma HBO, pentru contextualizare, a filmului Pe aripile vîntului, reacția companiei L’Oréal de a scoate din denumirile produselor cosmetice destinate curățării tenului sintagma „produs destinat albirii”, decizia brand-ului Knorr de a redenumi popularul sos picant din „Sos țigănesc” în „Sos paprika unguresc”, de teamă că denumirea inițială ar putea fi considerată discriminatorie, sînt doar cîteva exemple recente.

Frica de a fi supus unui oprobriu public și de a pierde astfel „clienți” forțează luarea unor decizii aberante – precum amînarea expoziției picturilor lui Philip Guston. Teama de a nu fi etichetat drept instigator la ură anulează nuanțele, preferîndu-se o atitudine precaută – în fapt, o capitulare în fața unui curent categoric care tinde să scufunde, în nobila sa goană după corectitudine, orice inițiativă de dezbatere și dialog. Iar de aici încolo vorbim despre o cenzură internalizată și promovată la firul ierbii.

Bineînțeles, cu toții ne dorim să trăim în acea societate perfectă, guvernată de principiile echității. Însă a guverna și a dicta sînt două noțiuni diferite, iar ardoarea impunerii unei societăți utopice ne poate transforma, încet și sigur, într-o distopie.