În jurul Colosseumului, pustiu. Autostrăzile, la ore de vîrf, goale. Imagini de aeroport, stații de autobuz, parcuri, străzi: Roma pare nelocuită – un peisaj apocaliptic din care oamenii au dispărut, un jurnal vizual al carantinei din Italia, într-o suită de imagini-document realizate de cunoscutul fotograf italian Lorenzo Maccotta. Deși privești fotografiile, deși cunoști realitatea pe care și tu ai traversat-o, totul pare încă de necrezut. Poate pentru că – așa cum fotograful a rezumat – virusul a provocat o „traumă colectivă” peste care încă nu am trecut. Și, cum România, o țară de care mi-a declarat că e îndrăgostit, este și prima în care a călătorit de cînd s-a declanșat pandemia, Lorenzo Maccotta mi-a acordat acest interviu – el venind dintr-o țară puternic zguduită de impactul pe care coronavirusul l-a avut în societate, la toate nivelurile, eu trăind într-o țară care pare a fi abia la începutul cutremurului. (S. G.)

 

Privind fotografiile pe care le-ai făcut în timpul carantinei din Italia, n-am putut să nu mă gîndesc la background-ul tău, acela de absolvent al Facultății de Filosofie din Roma.

Am simțit nevoia să fac acest jurnal pandemic fotografic tocmai fiindcă, pentru mine, fotografia e un instrument pentru a intra în contact cu realitatea. De a o descifra. De aici și legătura. După ce am terminat Facultatea de Filosofie, fotografia a venit ca o prelungire naturală a acestor studii. Se spune că filosofia e ceva abstract, dar de fapt filosofia este în însăși esența lucrurilor, la fel cum e și fotografia. Dacă o înțelegi, dacă o simți, poți pătrunde dincolo de înveliș, în semnificație. Așa că, după Facultatea de Filosofie, am studiat arta fotografică la Scuola Romana di Fotografia, căutînd să extind studiile de filosofie în acest mod practic, printr-un job care înseamnă călătorii, trăiri și care îți oferă posibilitatea să experimentezi o sumedenie de situații.

Vorbind despre călătorii, cum ai descoperit România?

Ah! Pentru mine, România e o poveste de iubire. Am ajuns aici, pentru prima oară, în 2015, primul meu contract cu o importantă revistă din Italia. Urma să fotografiez Casa Poporului și perimetrul din jur, vilele vechi și casele în care stăteau familii de romi. Din prima zi, România a fost „un coup de foudre”. Am recunoscut multe elemente din cultura din care provin – sudul Italiei (și subliniez, sudul, nu nordul!), îmbinate cu unele noi, moștenirea comunistă, trăsăturile slave și comunitatea romă. Pentru mine era o conexiune familiară, care venea cu un surplus de multe alte nuanțe, la care am ajuns tocmai prin faptul că simțeam un liant. De atunci, tot găsesc „scuze” ca să revin în România, în fiecare an. Chiar dacă am sau nu un contract.

Cum a început cariera ta de fotograf?

Eram foarte tînăr, aveam 23 de ani cînd am fost pe Insula Lampedusa – doream să fac o serie de fotografii-document printre emigranții care tranzitau Italia. Tema era personală, pentru că eu însumi provin dintr-o familie de emigranți, tatăl fiind născut în Tunisia, iar mama, în Venezuela. Țin minte că n-aveam mulți bani și, cum pe atunci nu existau camere digitale, toți banii pe care îi aveam se duceau pe filme și pe soluțiile de developat. Iar eu, timp de o lună, am trăit, efectiv, pe stradă, așteptînd în fiecare noapte să apară emigranții. Am trimis mai apoi pozele făcute la „Medici fără Frontiere”, iar anul următor am primit un alt proiect din partea lor. Drumul care a urmat a fost unul extrem de articulat. Am continuat să caut subiecte contemporane, iar fotografiile pe care le-am făcut au fost remarcate de directori de muzee, de proprietari de galerii. Apoi, la o expoziție organizată la Fotografia Festival Internazionale di Roma, am fost remarcat de directorul artistic al Agenției Contrasto – cea mai importantă agenție de fotografie din Italia, agenție cu care am semnat pînă la urmă un contract și care azi mă reprezintă.

Erai la Roma cînd s-a declarat starea de urgență și s-a impus carantina generală?

Nu, mă aflam undeva lîngă Roma, cam la 30 de minute de oraș. Am fost șocat. Imediat ce s-a declarat carantina, am mers însă direct în oraș, să fac fotografii. Și nu-mi venea să cred. Nu-mi venea să cred. Cînd am ajuns la Colosseum, totul era gol. Pustiu. Ireal de pustiu. Vedeai doar militarii. Militarii și Colosseumul. Și cred că prima fotografie pe care am făcut-o acolo rezumă întreaga esență a acestei perioade: o puternică rezonanță cu imaginea unei lumi apocaliptice, un scenariu pe care îl aveai în minte doar din filme sau literatură. Pentru mine acea fotografie este imaginea esențializată a unei traume colective. Freud definește trauma ca fiind ceva care îți depășește propriile limite, la toate nivelurile – capacitatea de a prevedea, de a controla, de a stăpîni o situație. Cred că acest coronavirus asta a însemnat pentru omenire: o traumă, o situație care ne-a luat prin surprindere, brusc, și care, printr-o amploare rapidă, ne-a depășit orice putere de a înțelege și de a o mai putea controla.

Ai fost speriat?

Am fost foarte speriat pentru familia mea. Timp de trei luni am întrerupt orice interacțiune fizică cu părinții mei. Doar pentru că, fiind fotograf și avînd un permis, mai puteam trece, din cînd în cînd, pe sub balconul lor, cît să-i salut – eu din stradă, ei de la balcon. Dar toată lumea era speriată. Frica plutea în aer. Toți eram sub imperiul știrilor, conectați în permanență la mass-media. Se vorbea numai despre coronavirus. Subconștientul a fost puternic lovit. Da, au fost și oameni care au ignorat carantina, au fost și abuzuri din partea poliției. Într-o zi eram în supermarket, era chiar în ajunul Paștelui, așteptam afară, la coadă, să-mi vină rîndul să pot intra în magazin. Am văzut un bărbat, care ieșise cu o sticlă de vin, iar poliția l-a amendat pentru că o sticlă de vin nu era un motiv întemeiat ca să ieși din casă. 400 de euro amendă. Revin însă la trauma provocată de coronavirus. Originea cuvîntului, aramaică, definește un „culoar de traversat” – ca în germană, „Traum” care însemnă „vis”. Este o perioadă în care „treci” dintr-o dimensiune în alta, și da, categoric, cu toții ne transformăm în timpul acestei traversări. Însă, cum această trecere încă nu s-a încheiat, nu putem spune cum ne-am schimbat, ce anume din noi am lăsat în urmă în timpul acestei treceri, ce anume am acumulat.

Într-adevăr, încă nu ne putem da seama de schimbările lăuntrice. Totuși, există semne palpabile că lucrurile s-au schimbat?

Bineînțeles. În primul rînd, deja nu mai este acealași lucru cînd, de exemplu, inviți un prieten la cină. Pentru că în mințile fiecăruia dintre noi a intrat această informație de neînlăturat: prietenul tău poate fi un vehicul de transmitere a virusului, sau poate că tu ești acest vehicul. Așa că, din ambele direcții, grija pentru sănătate, pentru sănătatea ta, dar și pentru a celor cu care vei intra mai apoi în contact, familie sau alți prieteni, a devenit primul gînd pe care îl ai atunci cînd interacționezi cu cineva. Iar grija asta vine cu un siaj de vină și de frică. Chiar dacă nu l-ai contactat fizic, e un virus care ți-a afectat mintea.

În România, dar nu numai, înfloresc teoriile conspirației. Ce se „poartă”, ce e la modă în Italia în materie de „conspirație”?

Nu sînt cel mai în măsură să răspundă, de vreme ce nu țin socoteala acestor teorii. Pe de altă parte, teoria conspirației este, de fapt, o altă cale de a nega trauma. Ideea că există un plan secret, pe care nu-l știm, dar știm că este acolo, că poate fi accesibil unora dintre noi, dar nu știm care sînt aceia, e doar un mod de a te păzi, în mod fals, de frică. Pentru că atunci cînd devii adeptul teoriilor conspirației, îngropi, de fapt, frica de realitate. O realitate dură, care vorbește de la sine, pe care o vezi în jurul tău la tot pasul. Am văzut, pe străzile din Roma, tineri îmbrăcați în haine de firme, în mașini luxoase, căutînd prin gunoaie. În Sardinia am întîlnit un om care pierduse tot, care trăia într-un cort pe proprietatea cuiva, iar singura speranță pe care o mai avea era să nu fie alungat de acolo. Realitatea palpabilă este aceea a cozilor enorme de oameni, bine îmbrăcați, păstrînd standardele fostelor vieți, ca să ia mîncare de la restaurantele Caritas.

I-ai fotografiat?

Nu. Deși am fotografiat mulți oameni în situații dificile. Dar n-am vrut ca proiectul meu, acest jurnal pandemic, să funcționeze prin acest gen de fotografii „facile”, adică imagini prin care poți prea ușor să atingi emoția. Nu vreau să arăt sărăcia oamenilor pentru că imaginea orașelor pustii este mult mai grăitoare.

Pare că, în prezent, România nu a învățat mai nimic din lecția italiană.

Să „înveți” însemna să ai instrumentele necesare pentru a controla o situație care se poate întîmpla în viitor. Însă dacă încerci să înveți din traumă înseamnă că negi trauma, dacă vrei să o subordonezi, înseamnă că încă nu o accepți. Să înveți din greșeli, da, dar să înveți din traumă e ceva imposibil. Dacă încerci să vezi în acest virus cauză și efect, înseamnă să dai traumei un sens – iar trauma nu are nici un sens, ea se întîmplă, pur și simplu. Tot ce poți face e să-i supraviețuiești.

Italia a supraviețuit, în prezent epidemia este sub control...

Pare că da, dar nu pot spune ferm că este sub control. Pare că merge mai bine, cifrele, „buletino”, pe care Guvernul le publică zilnic fluctuează, dar este într-adevăr mult mai bine în comparație cu lunile martie, aprilie, mai. Acum oamenii poartă mască, se respectă distanțarea publică. Însă peste tot în Italia este o atmosferă tensionată. Oamenii sînt extrem de iritați, îți atrag atenția imediat să-ți pui masca, dacă nu o ai. Este multă panică și stres.

Te-a influențat în vreun fel, ca artist, această perioadă?

Cred că ce va urma va fi extrem de interesant. Poate va fi o revitalizare a culturii. Totul părea stabil, acum totul este nesigur. Încerci să-ți păstrezi echilibrul, pe pămînt mișcător. Poate această încercare de a ne menține echilibrul se va traduce, la un moment dat, într-o renaștere, la toate nivelurile, cultural, economic, politic, la felul cum vom interacționa cu oamenii, dar și cum ne vom raporta la natură, la mediul înconjurător.

interviu de Stela GIURGEANU

Credit foto: Marco Menghi