Atunci cînd Wang Yi, ministrul de Externe al Chinei, a pledat pentru o revenire la normal a relațiilor bilaterale cu Statele Unite, răspunsul unui purtător de cuvînt al Casei Albe a fost că SUA vede această relație ca pe una de competiție acerbă, care impune o poziție de forță. E evident că administrația președintelui Joe Biden nu anulează pur și simplu politicile lui Trump.

Unii analiști cred – invocîndu-l pe Tucidide, care punea Războiul peloponeziac pe seama fricii pe care Sparta o nutrea față de creșterea puterii ateniene – că relația sino-americană intră într-o perioadă de conflict în care o hegemonie instalată e erodată de un competitor tot mai puternic.

Eu, unul, nu sînt atît de pesimist. Părerea mea este că interdependența economică și ecologică reduce probabilitatea unui război rece real – și cu atît mai mult a unuia cald – dat fiind că ambele țări au bune motive să coopereze în multiple domenii. În același timp, erorile de calcul sînt mereu posibile, iar unii întrevăd pericolul unei alunecări somnambule spre o catastrofă, așa cum s-a întîmplat și cu Primul Război Mondial.

Istoria abundă de estimări greșite cu privire la evoluția echilibrului puterilor. De exemplu, președintele Richard Nixon a vizitat China în 1972, dorind să contrabalanseze ceea ce el percepea ca pe o creștere a amenințării sovietice la adresa unei Americi în declin. Dar ceea ce Nixon interpreta ca pe un declin era, de fapt, revenirea la normal a unei participări americane la „productivitatea mondială” augmentată artificial, în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Nixon a proclamat multipolaritatea, dar ceea ce a urmat a fost sfîrșitul Uniunii Sovietice și episodul monopolar al Americii, cu douăzeci de ani mai tîrziu. Astăzi, unii analiști chinezi subestimează reziliența Americii și prezic predominanța Chinei – dar și asta se poate dovedi a fi o periculoasă eroare de calcul.

Supraestimarea sau subestimarea puterii chineze sînt deopotrivă de periculoase și pentru americani – iar în SUA se află grupări motivate economic și politic să pluseze în ambele direcții. Măsurată în dolari, economia chineză reprezintă două treimi din mărimea celei americane, dar mulți economiști se așteaptă ca SUA să fie depășită de China cîndva, în anii 2030, în funcție de modul în care sînt estimate ratele de creștere ale SUA și Chinei.

Vor recunoaște oare liderii americani această evoluție într-un mod care să le permită o relație constructivă – sau se vor lăsa copleșiți de frică? Își vor asuma oare liderii chinezi mai multe riscuri sau vor învăța împreună, chinezi și americani, să coopereze în producția de bunuri publice globale, în contextul unei redistribuiri a puterii?

Să ne amintim cele două cauze enumerate de Tucidide ale războiul care a sfîșiat antichitatea greacă: ascensiunea unei noi puteri și teama pe care puterea instalată o nutrea față de această evoluție. A doua cauză e la fel de importantă ca prima. SUA și China trebuie să evite teama exagerată care ar putea provoca un nou război rece sau cald.

Chiar și în cazul în care China depășește SUA și devine cea mai mare economie a lumii, venitul național nu este singura măsură a puterii geopolitice. China se află cu mult în urma SUA în materie de soft power, iar cheltuielile militare ale SUA sînt de aproape patru ori mai mari decît cele ale Chinei. Chiar dacă capacitățile militare ale Chinei au crescut în ultimii ani, analiștii care studiază în detaliu raporturile de forțe militare au ajuns la concluzia că R.P. Chineză nu ar fi capabilă să elimine, bunăoară, prezența SUA din Pacificul de Vest.

Pe de altă parte, SUA erau odinioară cea mai vastă economie comercială și cel mai mare creditor bilateral al lumii. Astăzi, China este considerată cel mai important partener comercial de către cca. 100 de țări, față de 57 de țări pentru care această poziție e ocupată de SUA. China planifică să acorde în următorii zece ani credite de peste o mie de miliarde de dolari pentru proiecte de infrastructură, în cadrul proiectului Noul Drum al Mătăsii, în vreme ce SUA și-au redus contribuțiile. China va acumula putere economică prin simpla anvergură a pieței sale, precum și prin investițiile în străinătate și prin ajutoarele de dezvoltare pe care le acordă. E probabil ca puterea însumată a Chinei să crească, în raport cu SUA.

Cu toate acestea, echilibrele puterilor sînt greu de evaluat. SUA se vor bucura în continuare de anumite avantaje de putere pe termen lung, în contrast cu zonele de vulnerabilitate ale Chinei.

O primă temă e cea geografică. SUA sînt înconjurate de oceane și de vecini care, cel mai probabil, îi vor rămîne favorabili. China are granițe comune cu paisprezece țări, iar disputele teritoriale cu India, Japonia și Vietnam îi limitează atît puterea soft, cît și pe cea hard.

Energia e un alt aspect, unde SUA se află în avantaj. Cu zece ani în urmă, SUA depindeau de energia importată, dar revoluția gazelor de șist a transformat America din importator de energie în exportator. În același timp, China a devenit în mai mare măsură dependentă de importurile de energie din Orientul Mijlociu, ceea ce presupune rute lungi de transport maritim și tematizează relațiile problematice cu India.

SUA beneficiază și de avantaje demografice. America e singura mare țară dezvoltată care își menține, în previziuni, poziția actuală de a treia populație ca mărime a lumii. Chiar dacă rata de creștere a populației SUA a încetinit în ultimii ani, ea nu va deveni negativă, ca în Rusia, Europa sau Japonia. În același timp, China se teme, pe bună dreptate, că „va îmbătrîni înainte să se îmbogățească”. India o va depăși curînd, ca țară cu cea mai numeroasă populație, iar forța de muncă a Chinei și-a atins deja punctul de vîrf în 2015.

America rămîne un lider și în materie de tehnologii-cheie (bio, nano, IT) – vitale pentru creșterea economică în secolul al XXI-lea. China investește masiv în cercetare și dezvoltare, și concurează cu succes în anumite domenii. Dar cincisprezece din topul 20 mondial al universităților de cercetare se află în SUA – în China, nici una.

Cei care proclamă Pax Sinica și declinul american omit să ia în considerare întregul spectru al resurselor de putere. Hybris-ul american e întotdeauna un pericol, dar la fel e și teama exagerată, care poarte duce la o reacție disproporționată. Periculoasă e, de asemenea, ascensiunea naționalismului chinez care, combinat cu credința într-un declin american, poate determina China să-și asume riscuri tot mai mari. Ambele tabere trebuie să se ferească de calcule eronate. În fond, cel mai mare risc cu care ne confruntăm este, de cele mai multe ori, propria noastră capacitate de a greși.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump.

Foto: Richard Nixon în China (wikimedia commons)

Copyright: Project Syndicate, 2021

traducere de Matei PLEŞU