Oana Pellea nu are nevoie de nici o prezentare. Este o doamnă desăvîrșită a teatrului românesc. Pe scenă și, de curînd, și online. Iar această nouă abordare pe care a descoperit-o recent, teatrul online, este și motivul pentru care am rugat-o să ne ofere acest interviu. Un interviu plin de candoarea și seninătatea care o caracterizează, căci, indiferent de personajele pe care le interpretează, Oana Pellea rămîne un om autentic, un om senin, un om care știe să se bucure mereu de viață. 

 

Nu pot începe acest interviu fără să vă fac o mărturisire. De fiecare dată cînd citesc sau văd un interviu cu dumneavoastră, sau pur și simplu vă aud numele, primul cuvînt care îmi vine în minte este „seninătate”. Sînteți un om senin?

Dar ce frumos! Mă bucură mult că îmi spuneți asta... Este un mare compliment, mai ales că vine în aceste zile, cînd seninătatea chiar este ceva extrem de rar. Răspunsul scurt, la întrebarea dumneavoastă, este da, sînt un om senin. Însă această seninătate vine ca o lecție, la toate experiențele mele de viață. O viață care m-a învățat că fericirea este, în fapt, o alegere personală, că putem schimba orice vrem să schimbăm, că e în puterea noastră să o facem, să trăim cum alegem noi să trăim. Eu am ales să fiu un om fericit, iar primul pas spre această fericire este seninătatea. Cînd te împaci cu tine însuți, te împaci de fapt cu viața, cu lumea din jurul tău. Iar eu consider că fiecare zi a vieții noastre trebuie trăită din plin, ca o zi de vacanță.

Dar cînd această vacanță este impusă? Mă refer, bineînțeles, la pauza impusă de restricțiile sanitare artiștilor. Teatrele închise, sălile de spectacol închise...

Te readaptezi. Te reinventezi. Ușor nu este, pentru că, în acest răstimp de distanțare fizică, nouă ne-a fost luat dialogul, am fost privați de prezența fizică a principalului nostru interlocutor, publicul. Un actor, un artist care evoluează pe scenă, are nevoie de interacțiunea directă cu publicul, de energia pe care această interacțiune o degajă. Și nu pot spune că, în toată această perioadă, am fost ferită de momente de întristare și suferință cauzate de această lipsă. Doar că am considerat că trebuie să merg mai departe și că pot să mă reinventez. Și totul depindea de mine să o fac. Am descoperit comunicarea „altfel”, am învățat, alături de echipa mea GOONG, tehnici de spectacol online – montaj, sau sunet, sau lumină, să combinăm un desen cu mișcarea scenică. Și m-am trezit că sînt, din nou, într-o vacanță, de data asta într-un nou continent virtual, cu altă cultură, cu alte obiceiuri. Pe care le-am deprins treptat, le-am asimilat.

Cu alte cuvinte, această distanțare impusă de pandemie nu v-a ținut departe de teatru.

Din contra, pot spune chiar că am muncit foarte mult în pandemie. Pe de o parte, am avut și marele privilegiu ca, fiind actriță la Teatrul Național din București, să am acea perioadă de grație din vară, cînd am putut juca pe acoperișul teatrului, la Amfiteatru. În timpul verii, chiar am avut și o premieră, Jurnal de România. 1989, în regia lui Carmen Lidia Vidu. Pe de alta, am colaborat, după cum v-am spus, online, cu platforma Raiffeisen Art Proiect, pentru Stagiunea virtuală.

Nu v-ați închistat niciodată în convențional, din contra, ați căutat mereu experimentul. Cum a fost experiența creării de teatru online?

În primul rînd trebuie să spun că datorez acestei bănci, pe care o consider una dintre puținele și rarele bănci care au o aplecare reală asupra culturii române, faptul că susține în principal texte din dramaturgia și literatura românească, ceea ce mi se pare fabulos. De altfel, colaborarea mea cu Banca Raiffeisen este îndelungată, se întinde pe niște ani, vorbesc despre spectacolul N(AUM), o producție a Asociației GOONG, sprijinită de Raiffeisen, Idolul și Ion Anapoda, Frumos e în septembrie la Veneția – spectacol care se joacă de cîțiva ani, cu casa închisă. Cel mai recent proiect, Cuvintele dintre mine și tine, disponibil pe platforma Raiffeisen Art Proiect, mi-a dat ocazia nu doar să intru aplicat în universul unor „domni”, care pentru mine înseamnă mult, dar și să fac o plecăciune în fața lor. Este vorba despre patru episoade de teatru-eseu, dedicate lui Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Caragiale și Nichita Stănescu, eseuri pentru care m-am documentat mult și despre ei, ca oameni, trecînd de granița operei lor. Iar călătoria asta, la nivel personal, m-a îmbogățit enorm.

De ce ați ales să faceți această călătorie cu acești scriitori? Mai fac ei azi rating?

I-am ales pentru că fac parte din unele dintre cele mai importante întîlniri din viața mea. Cu Marin Sorescu și Nichita chiar m-am întîlnit fizic, cu Eminescu, prin iubire, iar Caragiale este autorul meu preferat din dramaturgia românească.

Cît despre „rating”, pe de o parte chiar aici a fost și pariul. Ce a fost remarcabil și cred că ne-am atins scopul e că foarte multă lume mi-a spus, după ce au urmărit primele episoade, cel cu Sorescu și Eminescu, că au simțit acești autori la alt nivel, aproape tangibil. Și asta a fost miza: să le redau umanitatea. Ceea ce am și spus în episodul dedicat lui Eminescu...  noi l-am omorît, făcîndu-l mit, transformîndu-l în statuie, punînd această distanță între noi și el, uitînd, cum spunea Nichita, că el a fost un om. Iar eu m-am străduit, în toate cele patru eseuri, să aduc, să readuc omul viu din spatele legendei – și cred că așa putem să ne reîndrăgostim de toți cei patru. „Rating-ul” ți-l faci dacă reușești să redai valorilor strălucirea lor autentică. În plus, am simțit că fiecare dintre ei și-a „cerut” episodul, și-a înfăptuit eseul. Pentru că, intrînd în universul fiecăruia, amprenta e pusă în primul rînd de ei, și sper ca fiecare episod să poarte personalitatea fiecăruia. Poate și pentru asta, episodul cu Caragiale este o combinație între teatru și bandă desenată. Iar aici trebuie să spun că echipa cu care lucrez este absolut remarcabilă și îi datorez enorm. O echipă sudată și îndrăgostită de acest proiect, începînd de la proiectul Caragiale e de vină, punctul zero al existenței noastre în online.

Vorbind despre episodul cu Caragiale, care este de altfel și cel mai recent, dacă Sorescu, Nichita Stănescu și Eminescu au un filon poetic, ați găsit, totuși, poezie și în dramaturgia lui Caragiale?

Cu siguranță există această poezie și în piesele lui Caragiale. Căci este un dramaturg care studiază caracterele pînă la esența lor de umanitate, iar lupa aceea pe care o pune asupra personajelor nu este doar acidă, „Simt enorm și văd monstruos”, dar are și un filon de umanitate, aproape înduioșătoare, arătînd slăbiciunile general umane, dar fără să le judece. Nu se poate ajunge la o asemenea genialitate a exprimării universului uman decît iubindu-ți personajele. Iar iubirea este, pînă la urmă, poezie.

Nu asta este și esența unui bun actor? Să-și iubească personajele cărora le dă viață?

Evident. Întotdeauna trebuie să găsești ceva de iubit la personajul din fața ta, altfel nu-l poți asimila, nu te poți îmbrăca în haina existenței lui.

Jucați pe scenă, jucați online, nu v-ați lăsat înfrîntă de această pandemie...

Să mă las înfrîntă? Nu v-am spus? Eu sînt într-o vacanță în viața mea! Fiecare lucru nou mă provoacă, mă învață, mă duce mai departe. Dacă ai acest exercițiu de a-ți creiona, de a-ți face pas cu pas realitatea, ajungi să ți-o creezi întocmai cum ai vrea tu să fie. Și, cred că realitatea pe care o trăiești este rezultatul atenției pe care ți-o îndrepți asupra unor lucruri. Depinde înspre ce anume îți îndrepți atenția, pentru că asta va deveni realitatea ta. Cum aș putea, așadar, să-mi îndrept atenția către catastrofă? Am preferat să privesc mereu partea plină a paharului și să am grijă ca paharul să fie mereu plin, iar dacă nu e plin... am avut grijă să mi-l umplu cu frumos, cu gînduri bune, cu generozitate, bucurie, mult soare și multă iubire.

a consemnat Stela GIURGEANU

Credit foto: Cătălina Flămînzeanu