Alegerile libertății din Ungaria
Cînd maghiarii vor merge în aprilie la urne, în joc se va afla democrația liberală – nu doar Ungaria. Fostul președinte al SUA Donald Trump îl promovează pe prim-ministrul populist Viktor Orbán. Tucker Carlson, personalitatea cea mai vizibilă și mai populară a canalului de televiziune Fox News, a venit la Budapesta pentru a promova naționalismul etnic de marcă Orbán. Cu toate acestea, Orbán are în față cea mai grea bătălie de după revenirea sa la putere în 2010.
Opoziția maghiară – de obicei, fragmentată – a reușit, în sfîrșit, să se reunească în jurul unui candidat unic: Péter Márki-Zay, primarul conservator al Hódmezövásárhely, un orășel de provincie din centrul țării. Un creștin practicant, tată a șapte copii, Márki-Zay mizează pe o platformă pro-europeană, pro-stat de drept, anticorupție, și se descrie ca fiind „tot ceea ce Viktor Orbán pretinde să fie”.
Acum în vîrstă de 58 de ani, Orbán a fost, cu treizeci de ani în urmă, un reformator fervent. Dar, în ultimii zece ani, a transformat Ungaria într-o „democrație iliberală” în care vocea sa e singura care reprezintă poporul. În timpul primului său mandat de prim-ministru, între 1998-2002, Orbán a dirijat intrarea Ungariei în NATO și în Uniunea Europeană. Dar după ce a fost învins în 2002, și-a făgăduit să nu mai riște niciodată înfrîngerea în alegeri. Lepădîndu-se de vechea sa agendă pro-Europa și pro-democrație, a adoptat politica etno-naționalismului și a revendicărilor antiglobaliste.
După revenirea în funcție din 2010, cu o majoritate parlamentară de două treimi, Orbán a rescris legile electorale și Constituția Ungariei pentru a-și consolida propria poziție de putere. Partidul său, Fidesz, a preluat curînd controlul asupra mass-media și a Justiției – inclusiv Curtea Constituțională. Iar Orbán și acoliții săi au devenit foarte bogați.
Pregătindu-se pentru alegerile de anul acesta, Orbán a organizat mitinguri în care acuza UE că ar încerca să „smulgă Ungaria din mîinile Fecioarei Maria și să o arunce la picioarele Bruxelles-ului”. În ciuda incitărilor și a încălcărilor flagrante ale legilor și valorilor UE, Ungaria rămîne deocamdată membră a blocului comunitar. Birocrația încîlcită a UE nu e, pur și simplu, concepută pentru a gestiona cazul unui autocrat de teapa lui Orbán. Îi lipsește un mecanism prin care să-l strunească – în mare parte, deoarece Orbán se bizuie pe faptul că guvernul la fel de iliberal al Poloniei va bloca prin veto orice acțiune împotriva sa.
Fiind maghiară prin naștere, alegerile de anul acesta mă afectează personal. Aveam cinci ani în 1955, cînd am deschis ușa apartamentului nostru din Budapesta și m-am pomenit față în față cu trei bărbați în salopete de muncitori. „Am venit pentru contorul de gaze”, a mințit unul dintre ei. „Cheam-o pe mama.” Am strigat-o pe mama și m-am întors în camera mea; nu am mai văzut-o (nici pe ea și nici pe tata, care era deja la închisoare) vreme de aproape doi ani. Părinții mei, ultimii jurnaliști independenți din Ungaria controlată de sovietici, au fost acuzați de spionaj și condamnați la pedepse lungi cu închisoarea.
Chiar și în condițiile Războiului Rece, întemnițarea unui cuplu cu doi copii mici era suficient de șocantă pentru a merita să apară pe prima pagină a ziarului The New York Times. Din fericire, părinții mei au fost eliberați 18 luni mai tîrziu, la timp pentru a scrie despre Revoluția ungară din octombrie 1956. Dar revoluția din acel an a fost înăbușită brutal de trupele și tancurile sovietice, deschizînd calea unei ocupații care a durat pînă în 1989. „Budapesta” – a declarat președintele Dwight D. Eisenhower, cu ocazia celui de-al doilea discurs inaugural din ianuarie 1957 – „nu mai e doar numele unui oraș; de acum înainte este un nou și strălucitor simbol al năzuinței omului spre libertate.”
Eram încă un copil mic cînd familia mea și-a început, anul următor, călătoria spre Vest. Dar am rămas extrem de mîndră de țara pe care am fost siliți să o abandonăm. Pe 16 iunie 1989 mă aflam, alături de 300.000 de maghiari, în Piața Eroilor din Budapesta, cu ocazia reînhumării celor căzuți în revoluția curmată.
Ceremonia solemnă m-a mișcat pînă la lacrimi și mi-l amintesc aievea pe ultimul vorbitor, un tînăr de 26 de ani, slăbuț, cu barbă, care spunea: „Dacă sîntem suficient de hotărîți, putem obliga partidul [comunist] aflat la conducere să accepte alegeri libere”. Cu aceste cuvinte mobilizatoare și-a început tînărul Orbán ascensiunea politică. După doar cîteva luni părăsea Budapesta pentru a studia la Universitatea Oxford, cu o bursă oferită de filantropul-finanțist american George Soros, pe care Orbán îl ponegrește acum și îl transformă în țap ispășitor ori de cîte ori are ocazia.
În 1995, în timp ce demagogii regionali stîrneau un război genocid în Balcani, am ales să mă căsătoresc cu diplomatul Richard Holbrooke – care încă se afla în pline negocieri pentru încheierea acestui conflict – în orașul meu de baștină. În toastul ținut cu această ocazie, flancat fiind și de președintele maghiar Árpád Göncz, proaspătul meu soț a spus: „Cu prilejul acestei căsătorii, îi urez și Ungariei bun-venit, din nou, în familia democrațiilor europene – acolo unde îi este locul”.
Am avut, alături de soțul meu Richard, o relație de prietenie cu Orbán, în timpul primului său mandat; l-am invitat și la masă, la noi acasă. Chiar dacă nu este un dictator sîngeros, în stilul președintelui rus Vladimir Putin, lui Orbán îi lipsesc convingerile profunde și nu vrea decît să acumuleze putere în propriul interes. Geniul său rezidă în capacitatea de a stîrni resentimente naționaliste și de a-i convinge pe maghiari că numai el poate să-i apere împotriva unei lumi ostile, necreștine. Am auzit frecvent aceeași retorică și la tiranii însetați de război din Balcani, cu 25 de ani în urmă.
E adevărat, în Ungaria nu mai sînt întemnițați reporterii independenți, dar regimul Orbán a redus la tăcere voci critice în moduri mai subtile și nu mai puțin eficiente – bunăoară, prin retragerea licențelor de emisie și prin consolidarea trusturilor de știri care aparțin aliaților lui Orbán. Trupele sovietice care patrulau odinioară prin cartierul meu au dispărut de mult. Dar, în persoana lui Orbán, Putin are un aliat în interiorul UE – chiar în timp ce Kremlinul amenință securitatea Ungariei dinspre Est, în Ucraina.
Orbán s-a dovedit inapt să înfăptuiască promisiunea pe care a făcut-o în Piața Eroilor, în 1989. În condițiile în care 90% din mass-media maghiară e controlată de stat, e dificil să vorbim de alegeri „libere”. În tot cazul, alegerea din primăvara acestui an nu depinde de Trump sau de Carlson, și nici chiar de Orbán, ci de votanții maghiari.
Aproape o jumătate de milion de maghiari (din totalul de zece milioane ai țării) au ales să emigreze, de cînd e Orbán la putere. E momentul ca noi, diaspora maghiară, să ne asumăm o responsabilitate aparte și să ne facem auzite vocile, astfel încît maghiarii de mîine să nu fie nevoiți să-și caute împlinirea în altă parte.
Pentru a doua oară, în timpul vieții mele, Ungaria are șansa să fie „un simbol al năzuinței omului spre libertate”. Trebuie însă ca maghiarii să profite de ea cîtă vreme se mai poate.
Kati Marton, director al Consiliului consultativ Action for Democracy, este autoarea, printre altele, a volumului The Chancellor: The Remarkable Odyssey of Angela Merkel (William Collins, 2021).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEȘU
Foto: Viktor Orbán în Piața Eroilor din Budapesta (1989)
