Acest „ca și”...
Auzim frecvent: „ca și coleg”, „ca și contabil”, apoi „ca și ministru”, „ca și profesor” etc. Și tot așa: „ca și concept”, „ca și cunoaștere”, apoi „ca și situație”, „ca și statut” etc. Acest „ca și”, desigur, nu are deloc de-a face cu tratatul lui Hans Vaihinger, Filosofia lui „ca și cum” (Die Philosophie des Als Ob) din 1911, în care gînditorul neokantian german își prezintă concepția ficționalistă (una pertinentă, de altfel). Ficțiunile analizate de Vaihinger se dovedeau utile întrucîtva, aveau valoare operațională într-un sistem ori domeniu, pe cînd aici...
Acest „ca și” este doar una dintre cele mai neinspirate (ca să nu zic „proaste”) modalități de a evita cacofoniile (alături de „ca virgulă coleg”). De teamă să nu producă vreo cacofonie care ar putea să zgîrie timpanul interlocutorului, vorbitorul român ajunge (din ce în ce mai des) să plaseze „ca și”-ul și în contextele verbale care nu zămislesc nicicum cacofonii. Iată cît de nocivă este o atare practică:
1) La nivelul logicii elementare (sau al legilor gîndirii), dă impresia că încalcă principiul logic al identității: „eu ca și contabil” pare că vrea să spună că nu sînt, la rigoare, contabil, că e ca și cum aș fi contabil... Păi, să ne hotărîm: sînt sau nu sînt contabil? Cu mai bine de un deceniu în urmă, la o emisiune-concurs de imitat voci muzicale, un prezentator TV (actor la bază) a reușit o adevărată „performanță”, întrebînd o concurentă astfel: „Unde s-ar situa X între personajele tale, virgulă, ca şi personaj?”...
2) La nivelul limbii române literare (și nu numai), este o expresie „stricătoare de limbă”. „Ca și” se folosește corect – în cazul comparațiilor – atunci cînd substantivul care urmează este articulat: „omul, ca și limbajul”, „poezia, ca și pictura” etc. Poți zice (tot corect) și așa: „Aristotel, ca și Platon, a afirmat...”; „Ibrăileanu, ca și Maiorescu, a susținut...”. S-ar putea obiecta că în cazul numelor proprii articolul hotărît lipseşte. De fapt, el lipseşte doar fizic/material, fiindcă numele proprii „conţin” în sine ideea de articol hotărît (ca actualizator).
3) La nivel strict discursiv ori textual, problema este mai complexă, deoarece trebuie să luăm în consideraţie diverse tipuri de texte sau discursuri, care se construiesc în acord cu diferite virtuţi stilistice. În textele beletristice primează (în general) calitatea eufoniei (ori a muzicalității); de aici, necesitatea de a evita îmbinările cu sonoritate neplăcută. În schimb, eufonia nu mai prezintă aceeaşi importanţă într-un text ştiinţific, unde primează precizia şi claritatea.
Desigur, în măsura posibilului, se cuvine să ne exprimăm în aşa fel încît să mulţumim şi simţul estetic chiar şi atunci cînd scriem texte ştiinţifice. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să „spargem” prin acest „ca şi” sintagme terminologice indispensabile (precum gramatica comparativă, pragmatica comunicării, statistica contabilă etc.), întrucît ar presupune să distrugem chiar conceptele în cauză, după cum n-ar trebui să inserăm acelaşi supărător „ca şi”în enunțarea principiilor, a legilor etc., deoarece aceasta ar putea afecta uneori însăşi logica discursului în cauză, adică tocmai coerenţa şi claritatea logos-ului ştiinţific. Așadar, este nevoie de ceva mai multă atenție cînd dorim să evităm neapărat o cacofonie (care, à propos, nu este o „greșeală” gramaticală, ci una stilistică). Altminteri, am putea trece în ochii altora drept necultivați, semidocți etc. și ar fi păcat.
Să mai adăugăm că în privinţa cacofoniei există și false „credinţe” (ca să nu spun „mituri”). De pildă, se apreciază că există numai trei cacofonii acceptate în limba română: Ion Luca Caragiale, Biserica Catolică şi tactica cavalerească. În realitate, se pot ivi mult mai multe astfel de situaţii care sînt, pur şi simplu, inevitabile: Republica Camerun, Banca Carpatica, Discoteca Casablanca ş.a.m.d. O altă „prejudecată” ar fi aceea după care cacofoniile se produc doar în exprimarea orală, necuvenindu-se să le luăm în seamă şi pe cele din exprimarea scrisă. Nimic mai fals! Funcţia scrisului este aceea de a reproduce limbajul, care nu poate exista fără latura sa sonoră (semnificantă). Chiar şi atunci cînd gîndim sau doar citim în gînd, coardele noastre vocale tot se mişcă (mai mult sau mai puţin perceptibil). Este drept că, încă din Antichitate, Quintilian observase că, de regulă, cacofonia ia naştere în urechea receptorului, de aceea se cuvine să avem grijă să nu lezăm sensibilitatea acustică a interlocutorului. Să nu uităm însă că anticii citeau textele numai cu voce tare. În momentul în care Sf. Augustin (secolele IV-V d.Hr.) a surprins un călugăr (Sf. Ambrozie) care practica lectura în gînd, s-a mirat foarte tare. Pe de altă parte, întrucît textele scrise presupun o anumită lentoare a elaborării, cu posibilitatea revenirii asupra celor redactate (şi, prin urmare, cu posibilitatea corectării eventualelor greşeli), este adevărat că scăpările cacofonice sînt în acest caz mai rare decît în exprimarea orală.
Cîteva cuvinte acum şi despre modalităţile prin care putem evita cacofoniile (lăsînd la o parte, fireşte, soluţiile deja indicate ca fiind nerecomandabile: „ca virgulă coleg” şi „ca şi coleg”). În acest sens, „reţeta prescrisă” de regretatul George Pruteanu este una destul de bună, de aceea ne permitem să o preluăm și aici: „Cea mai bună soluţie e să intercalăm un cuvînt adecvat: «o statistică recentă care», «procedează ca G. Călinescu sau în maniera lui Călinescu», «să pornească atunci cînd» etc. [...] Mult mai deştept e să schimbăm unul din cuvinte, să găsim iute altă construcţie sau o intercalare: nu vom spune: afirm că cartea, ci afirm că volumul; nu ca şi coleg, ci în calitate de coleg sau: el, de coleg, e bun coleg etc.” (vezi http://www.pruteanu.ro). La fel, trebuie să avem grijă şi la sinonimele întrebuinţate în acest scop: ferindu-ne să spunem „aleargă ca calul”, este de dorit să zicem, mai degrabă, „aleargă asemeni calului”, decît „aleargă precum calul”. De asemenea, nu ni se par nimerite, într-un atare context, forme arhaice (ori chiar poetice) precum „aşijderea ori aidoma calului”.
În momentul în care, într-un discurs, o cacofonie nu (mai) poate fi ocolită, este preferabil să facem o mică pauză în vorbire, suficientă pentru a „desface” asocierea neplăcută urechii. În felul acesta, ascultătorii nici nu vor observa, cel mai adesea, „evenimentul” pe cale să se producă. În schimb, menţionarea „virgulei imaginare” (căci în scris nici nu are ce căuta, ca semn de punctuație, între cele două cuvinte), dincolo de faptul că îi avertizează pînă şi pe ascultătorii neatenţi că urmează o cacofonie, reprezintă un procedeu de-a dreptul infantil.
Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.
